Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Curajul de a fi incorect religios – José Saramago, „Cain”

  Să pui întrebări şi să îndrepţi atenţia asupra incongruenţelor de care mustesc textele sacre nu prea sunt demersuri compatibile cu un bun credincios. Dar ce noroc că un scriitor nu trebuie să respecte astfel de norme! După bunul său plac, poate să ia orice personaj din Biblie şi să-l pună în toate contextele posibile. Am descoperit cu bucurie că ultimul roman al lui Saramago, Cain, chiar asta face: se joacă, ireverenţios, cu personaje bine-cunoscute din Biblie şi demontează toate convenţiile, deschizând calea pentru numeroase întrebări referitoare la raportul omului cu divinitatea, așa cum a făcut cu foarte controversata Evanghelia după Isus Christos. Citeşte tot articolul

Blestemaţi, de Chuck Palahniuk

Nu mai deschisesem de o bună bucată de timp o carte de Palahniuk şi uitasem cât de razna poate să fie. În cazul romanului Blestemaţi – Damned, din 2011, publicat şi de Polirom în 2012, razna e aproape un eufemism. Dacă în recenzia de acum câteva zile vorbeam despre o autoare care ia voce de bărbat, în Damned Palahniuk are voce de fată. Mai precis, de o fată de 13 ani, grasă, ochelaristă şi... moartă. Citeşte tot articolul

Teatrul şi realitatea dincolo de simţuri. Antonin Artaud, „Teatrul şi dublul său”

Într-o cultură (occidentală) în care domina tirania cuvîntului în teatru, Antonin Artaud – poet, dramaturg, dar şi actor – a adus o perspectivă atît de revoluţionară, încît şi în prezent se mai vorbeşte despre eseul Teatrul şi dublul său, publicat în 1938, la Gallimard, expresia revoltei sale faţă de modul în care teatrul ajunsese să fie abordat în Occident, într-o dependenţă tiranică faţă de limbajul verbal. Citeşte tot articolul

Pe aici au trecut cuţitarii (A Visit From the Goon Squad) de Jennifer Egan

De A Visit From the Goon Squad am auzit prima oară acum vreun an şi ceva, când a câştigat premiul Pulitzer pentru ficţiune. Şi cam de atunci aştept să se traducă. În cele din urmă s-a întâmplat (sub numele "Pe aici au trecut cuţitarii") - dar n-am mai avut răbdare să fac rost de ea. Am citit-o în engleză, şi poate că a fost mai bine, pentru că o mare parte din farmecul cărţii stă în felul în care Egan jonglează cu limba engleză, adaptând-o la timpuri diferite, persoane diferite, ba chiar introducând diferenţe subtile de nuanţă în exprimarea aceluiaşi personaj, la vârste diferite. Citeşte tot articolul

Mihail Sebastian, dincolo de „Jurnal” – proza

În general, când spunem Mihail Sebastian, ne gândim automat la Jurnal, uitând că Sebastian a fost şi un talentat prozator. Dacă teatrul său a avut un succes constant, chiar şi în prezent punându-se frecvent în scenă Jocul de-a vacanţa sau Ultima oră, proza sa a fost văzută  mai degrabă ca o încercare nu pe deplin reuşită. Există însă o doză de autenticitate care întotdeauna mi s-a părut că salvează aşa-zisele carenţe (de pildă, aşa cum i-au reproşat numeroşi critici, un lirism prea accentuat). Citeşte tot articolul

Sânge satanic, de Cristina Nemerovschi

Cred că îmbătrânesc. Altfel nu-mi explic cum de nu mi-a plăcut defel, ba chiar mi-a displăcut până la crâmpoţirea sufletului romanul Sânge satanic de Cristina Nemerovschi. Dacă aveam cu 10 ani mai puţin, probabil l-aş fi adorat şi mi-aş fi propus ca atunci când mă fac mare să fiu o Cristină Nemerovschi, care e atât de cool şi vorbeşte ca băieţii. Dacă aş fi avut cu 15 ani mai puţin, m-aş fi sinucis din dragoste pentru personajul principal M. ori chiar pentru autoare. Aşa, având cu 15 ani mai mult decât publicul pentru care este menită această carte, sinuciderea nu-mi mai e atât de la îndemână, dar, recunosc, am nutrit sentimente destul de criminale faţă de cartea care mi-a ocupat degeaba atât de mult timp. Citeşte tot articolul

Cu tabuurile scoase din dulap. Gore Vidal, „Oraşul şi stâlpul”

În conservatorii anii ’40-’50 din America, nu era nevoie de prea mult ca să scandalizezi opinia publică, pudibonderia şi ipocrizia făceau legea, în încercarea de a menţine o faţadă a bunurilor moravuri. Aşa că scrierea unui roman în care vorbeşti explicit, fără ocolişuri şi eufemisme, despre homosexualitate era garanţia căderii dacă nu în dizgraţie, măcar în centrul negativ al atenţiei. Dar Gore Vidal a sfidat regulile nescrise ale epocii sale şi, în 1948, în romanul Oraşul şi stâlpul, a abordat unul dintre cele mai puternice tabuuri de atunci (şi poate şi de acum, prin unele zone ale lumii) – homosexualitatea, despre care, spune Vidal, se credea „că era o formă a unei boli mintale, care îi afecta în special pe artiştii specializaţi în decoraţiuni interioare şi pe balerini”. Gore Vidal avea o mentalitate de neacceptat pentru acele vremuri, când era de neconceput că „alegerea unui partener este o chestiune de gust şi nu o lege divină sau «naturală»”. Citeşte tot articolul

The Year of the Flood și tristele femei ale lui Margaret Atwood

S-a discutat peste tot - iar afirmația e susținută chiar de autoare - cum că Margaret Atwood n-ar scrie SF. Că ea scrie ficțiune speculativă. Mă rog. Nu sunt de acord, nici alți autori încadrați în aceeași categorie nu sunt de acord. Dar granițele dintre genurile astea mi se par destul de greu de trasat și, mai important, sunt de părere că discuția asta ar trebui lăsată pe mâna teoreticienilor. Pentru mine, ca cititor, are relevanță zero în ce gen se încadrează scriitura lui Atwood. Case closed. A doua chestie care care se leagă destul de strâns de autoarea canadiană este feminismul. Margaret Atwood este scriitoare feministă. Ei bine, permiteți-mi să nu fiu de acord nici cu asta. Iar The Year of the Flood este un foarte bun punct de pornire în demonstraţia mea. Citeşte tot articolul

Monştrii sexualităţii reprimate – „Furtuna de gheaţă” de Rick Moody

O suburbie tipic americană din Connecticut, din anii ’70, cu gazoane frumos îngrijite, cu  casnice îmbrăcate la patru ace şi asezonate cu un zâmbet fin şi, în acelaşi timp, fals. Pe acest fundal à la The Truman Show, prozatorul american Rick Moody se joacă, în Furtuna de gheaţă (The Ice Storm, 2002), cu destinele a două familii, Hood şi Williams, care devin mai apropiate decât şi-ar fi dorit vreodată, dar legăturile între ele nu au nimic de-a face cu afecţiunea . Este o apropiere dată de moarte, sex, droguri, mici perversiuni. Faţada de perfecţiune ascunde, de fapt, existenţe artificiale, vieţi trăite mecanic şi nefiresc, în încercarea de a păstra convenţiile sociale (şi să nu uităm că America, acum patruzeci de ani, era neaşteptat de conservatoare). Citeşte tot articolul

Vremea distopiilor nu a trecut – Ismail Kadare

După ce chiar şi dictatura comunismului începea a fi istorie, Ismail Kadare – scriitor din Albania, unde s-a manifestat una dintre cele mai crunte forme ale dictaturii – venea în peisajul literar cu noi distopii, cu alegorii ale comunismului, ale totalitarismului, în general. Istoria a arătat că experienţe tragice, precum fascismul sau devastarea produsă de un război extins la nivelul întregului pămînt nu pot opri întoarcerea terorii, cu şi mai mare virulenţă. Speranţele în certitudini rămîn reduse la minimum, pericolul fiind extins pînă la pierderea dreptului – considerat, o vreme, inerent – de a mai putea visa, avertizează Kadare în Palatul viselor, un roman care aminteşte de interminabila şi halucinanta birocraţie din Castelul, atmosfera fiind ridicată de Kadare într-un tărîm al oniricului. Citeşte tot articolul

Apocalipsa după Margaret Atwood: Oryx şi Crake

Trebuie să spun de la început: mi-e imposibil să vorbesc despre orice carte de-a lui Margaret Atwood fără s-o raportez la întreagul ei Univers, fără să recunosc tipare de personaje care se repetă şi lecţii pe care autoarea americană încearcă, insistent, să ni le predea. Oryx şi Crake e, din punctul ăsta de vedere cel puţin, probabil la fel de reprezentativă pentru stilul ei ca şi Povestirea Cameristei (despre care am vorbit mai demult), ba chiar, deşi nu-i o construcţie la fel de solidă din punct de vedere literar, mai reprezentativă pentru filosofia ei. Citeşte tot articolul

Ruseasca Generație P a rusului Pelevin

Faceți cunoștință cu Vavilen. Este copywriter, a studiat literatura și se vrea poet. În Rusia modernă, lucrurile sunt razna și realitățile nu-s chiar evidente. Psihoză colectivă? Poate asta vrea să spună Generația P. Sincer, habar n-am. :) Stau și mă gândesc cum să scriu despre cartea asta. E o nebunie, credeți-mă, un amalgam fascinant și bizar, pe care nu prea știi de unde să-l apuci, care de la un punct încolo dă deoparte sensul, narațiunea și o ia pe câmpi complet. Citeşte tot articolul

Sentimentul unui sfârșit sau memoria după Barnes

Ce m-a legat întotdeauna de Barnes a fost o anumită percepție a trecerii timpului, un sentiment al lui atunci și acum, subiectiv, resemnat și poetic, o apropiere profundă de sfârșit prin lentila dulce a unui trecut ce sublimează naivitătățile, revoltele, intelectualismele într-o atmosferă ca o zi caldă și tristă de toamnă târzie. Citeşte tot articolul

Istoria ca un dans de tango

În fluxul de cărţi despre comunism care au tot apărut în ultimii 10-15 ani, puţine sunt cele care reuşesc să impresioneze – asta pentru că a cam devenit o regulă nescrisă că trebuie să arăţi cât de rău era pe vremea de tristă amintire, iar esteticul trece în subsidiar, căci povestea nu trebuie să exceleze neapărat prin construcţie sau prin conturarea de personaje, ci prin mesaj, obligatoriu anticomunist. Cam supralicitată această temă (şi în literatură, şi în film), dar şi obosită înainte de vreme, căci din ea s-ar fi putut scoate producţii cu mai multă substanţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul dramei Holocaustului sau chiar în cazul tragediei de la 11 septembrie (dacă e să amintim doar cartea lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close). Astfel că, deşi cu un titlu atractiv şi cu o copertă ce trimite la filmele poliţiste din anii ’50 sau poate la clasicul Casablanca, nu am sperat ca în cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, să întâlnesc în sfârşit o scriitură eliberată de obsesia de a evidenţia ororile sistemului, o carte ce nu îţi mai pune în faţă o pancartă pe care scrie „aşa trebuie să gândeşti şi să simţi despre ce a fost înainte de ’89”. Citeşte tot articolul