Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Berlinul sub norii trecutului şi ai prezentului

Deşi nu are nimic fantastic în construcţia lui, romanul lui Chloe Aridjis, Cartea norilor (2009, Prix du Premier Roman Étranger), este departe de a fi o simplă incursiune realistă în Berlinul de după căderea Zidului. Un oraş prins în ritmul înnebunitor al modernităţii, al adaptării la un prezent care încearcă să şteargă ultimele graniţe dintre Est şi Vest, Berlinul este şi un spaţiu încărcat de o istorie încă dureroasă: atracţia pentru latura sa tenebroasă este mai vie decât oricând, iar miturile urbane legate de nazism şi Hitler sunt deja parte a vieţii oraşului. Sunt mituri care, după cum e de aşteptat, lasă mai degrabă loc imaginaţiei să se dezvolte, astfel că organizarea de vizite în subteranele unde se presupune că s-ar fi aflat, cândva, popicăria Gestapoului, unde veneau să se relaxeze după ce torturau sau omorau pe cineva, nu are neapărat scopul de a reconstitui un fragment de trecut, cât mai degrabă de a colora rutina unui oraş ce pare uneori prea uniform. Citeşte tot articolul

Trei săptămâni în Himalaya, de Marius Chivu

Am citit Trei săptămâni în Himalaya într-o duminică, la ţară, cu câmpul nesfârşit şi verde în faţa ochilor. Şi mi-a plăcut! Nu doar pentru că Marius Chivu are umor şi pentru că nu-i e teamă de enumerări (care sunt una dintre plăcerile mele vinovate), ci şi pentru că a făcut din povestea drumului prin munţi, un thriller. Thriller de călătorie: poate ar trebui să înregistreze brandul, dacă nu există deja :) Citeşte tot articolul

Poezia arhivelor de la Monte Negro

Fiind în primul rând poet și doar apoi romancier talentat, nu ne poate surprinde faptul că și cel mai recent volum al lui Octavian Soviany, Arhivele de la Monte Negro, este de o mare subtilitate stilistică. După romanul Viața lui Kostas Venetis, care a câștigat numeroase premii literare în cursul anului trecut, Soviany publică acum un nou roman de o poezie ieșită din comun. Deși pagina de gardă menționează faptul că ne aflăm pe tărâmul prozei, nu cred că i-aș da vreodată alt verdict cărții în afară de proză poematică. Citeşte tot articolul

Holocaustul în benzi desenate – Maus

Poate cea mai cunoscută bandă desenată cu subiect istoric din întreaga lume este Maus. Povestea unui supravieţuitor, de Art Spiegelman, recent tradusă şi în limba română. Romanul a apărut, iniţial, în două volume, însă ediţia românească le conține în același volum pe amândouă. Art Spiegelman a avut nevoie de 13 ani pentru a scrie acest roman surprinzător, care a făcut furori în întreaga lume, fiind, de altfel, singurul roman grafic câştigător al Premiului Pulitzer, în 1992. Citeşte tot articolul

Cu Frații Sisters în Vestul Sălbatic. Nu uitați să vă luați periuța de dinți!

O să fiu foarte sinceră: la început, de când i-am citit numele, mă așteptam să fie o carte proastă. Sau nu neapărat proastă. Banală. Genul ăla cu care te răcorești în autobuz, după care o abandonezi pe un raft și într-o lună nici nu mai ții minte despre ce era. Nu știu de ce - poate titlul e de vină, poate poza de pe copertă, cu doi cowboy, un cactus și două căruțe. Poate faptul că genul ăsta de roman se traduce greu și bănuiam c-or să ma aștepte grămezi de formulări bombastice care or să-mi producă până la sfârșit mâncărimi și strănuturi. Citeşte tot articolul

Cutreierător pe străzi sau cronica unei copilării într-o țară comunistă – Strada, de Adrian Chivu

Vă mai amintiți gumele Turbo și surprizele cu mașinuțe pe care, până la urmă, după ce completam colecția, le jucam la lipa? Vă mai amintiți oracolele cu răspunsuri standard, cu serii întregi de idem-uri pe o singură pagină și câteva răspunsuri originale, dar absurde în inocența lor? Dacă vi se întâmplă să vi se facă dor de zilele lungi ale copilăriei, a căror densitate devenea plictisitoare, atunci vă recomand să citiți Strada, romanul lui Adrian Chivu. Citeşte tot articolul


Cutia cu fantome / Heart-Shaped Box, Joe Hill

Nu se întâmplă foarte des ca fiul să calce cu uşurinţă pe urmele tatălui, în ceea ce priveşte talentele literare. Cu atât mai mult cu cât urmele respective aparţin unui uriaş al genului horror, Stephen King. Poate trebuia să las detaliul ăsta la final, poate nu trebuia să vi-l spun deloc, ca să nu vă construiţi aşteptări prea mari. Adevarul e că deşi îl citesc pe Joe Hill de vreo 4 ani, am aflat despre asta azi dimineaţă, când m-am apucat să citesc un pic de biografie înainte să scriu rândurile astea, şi trebuie să recunosc că deşi asocierea paternă e un detaliu care va interesa şi incita pe mulţi, nu e cazul să vă bateţi capul prea mult cu amănuntul ăsta, ci cu faptul că Joe Hill (Joseph Hillstrom King) scrie bine horror. Sau deocamdată mild horror. Citeşte tot articolul

Hollywood-ul lui Bukowski, puțin glam, mult (prea mult) vin

Ultima dată când am citit un roman de Bukowski eram prin anul întâi de facultate. Era Femei - un volum împrumutat de la un coleg din cămin, pe care nu l-am returnat niciodată (ocazie cu care îi cer scuze proprietarului, dar n-am mai vorbit de vreo cinci ani). Adolescenţa târzie, încă teribilistă şi revoltată, e pământ fertil pentru beatnici sau boemi ca Bukowski. Îi haleşti pe pâine, te juri că tu n-o să creşti niciodată şi te gândeşti că eşti pe drumul cel bun: cu beţiile stai bine, e clar deci c-o să ajungi scriitor celebru. Citeşte tot articolul

Sfârșitul jocului, de Julio Cortázar

Sunt multe cărți pe care le iei și parcă te vezi deja citindu-le, așa că atunci când mai dai peste ele în raft te gândești de două ori dacă le-ai citit sau nu. De câte ori auzeam vreo comparație cu Cortázar, avem senzația că știu despre ce e vorba, dar nu știam. Am găsit în spatele rândurilor la vedere o ediție Meridiane, din 69, a colecției de povestiri Sfârșitul jocului. Țin minte că am cumpărat-o de la un anticariat acum aproape 10 ani - și am citit-o acum. Citeşte tot articolul

Descoperirea de sine, între bucurie şi spaimă. Simona Popescu, Exuvii

Dacă în încercarea de a se descoperi pe sine, de a îşi înţelege identitatea – sau identităţile –, scriitorii fac adesea apel la amintiri, povestindu-şi viaţa sau fragmente care par a fi relevante, nu toţi reuşesc însă a se înţelege pe sine mai bine în urma acestui demers. Dacă apelul la amintiri, cel mai adesea din copilărie sau adolescenţă, reprezintă la unii autori soluţia necesară pentru redescoperirea de sine, pentru înţelegerea mai clară a modului în care fragmente, poate unele aparent nesemnificative, din trecut au ajuns să formeze o personalitate complexă, există unele cazuri în care apropierea prea mare de sine duce, paradoxal, la imposibilitatea de a întrevedea cu acurateţe ţesătura complicată pe care se construieşte identitatea. Citeşte tot articolul

Noua divinitate: maşinăria. Kafka, „Colonia penitenciară”

Dincolo de alegorie, distopiie ascund un realism mai puternic decît s-ar bănui, arătînd cît de mult s-a schimbat structura fiinţei umane. Birocraţia ce începea să capete dimensiuni monstruoase, dar şi o societate în degringoladă după un război devastator sînt aspecte ce trebuie căutate pentru a înţelege dezabuzarea şi sentimentul absurdului care transpar într-o scriere precum Colonia penitenciară a lui Kafka, publicată în 1919. Dezumanizarea poate atinge asemenea cote încît omul devine un simplu instrument care funcţionează după o serie de trăsături fixe, setat să acţioneze mecanic, fără să mai supună faptele unui proces de interiorizare. Totul se împarte, aşadar, în alb şi negru, iar modelul urmat este cel al maşinăriei. Omul modern a devenit el însuşi o maşină, spunea Réné Guénon în Criza lumii moderne, în această carte-lamento faţă de umanitatea pierdută. Citeşte tot articolul

Mihail Sebastian, dincolo de „Jurnal”. Criza identitară şi cum a devenit „huligan”

(continuare a temei de aici) Odată cu accentuarea orientărilor politice ale colegilor săi de generaţie, în anii ’30, suferind de o tot mai acută rinocerizare, Sebastian devine din ce în ce mai marginalizat. Atât cei din lumea literară, cât şi prietenii încep să-l privească drept un intrus, iar dacă până la publicarea romanului De două mii de ani (1935), mocnea izbucnirea unei reacţii de tip antisemit, după acest moment, Sebastian va reprezenta ţinta unor atacuri nejustificate şi stârnite de prefaţa semnată de Nae Ionescu. Atacurile sunt atât de numeroase, încât Sebastian simte nevoia să le strângă şi să le comenteze în volumul Cum am devenit huligan. Citeşte tot articolul

Corespondența, James Joyce

Volumul Corespondenţă, James Joyce, apărut la Editura Art în aprilie 2012, este o reeditare a celui din 1983, tradus, îngrijit şi prefaţat de Radu Lupan. Pentru că Joyce nu se numără printre scriitorii cel mai uşor de înţeles sau de apreciat – încă din timpul vieţii a avut de luptat cu edituri, editori de ziar, dactilografe şi tipografii care îi cenzurau fragmente din lucrările sale sau chiar refuzau să i le publice – recomand celor care vor să încerce totuşi să-i înţeleagă sucita minte* să frunzărească şi volumul de corespondenţă. Citeşte tot articolul

Adevărurile ascunse ale tăcerii – Aharon Appelfeld, „Pe neaşteptate, dragoste”

Cititor înrăit sau nu, probabil că aproape în fiecare carte de ficţiune ai întâlnit o poveste de dragoste. Şi, totuşi, e o temă care poate fi abordată inedit de fiecare dată, aşa că până şi în astăzi poţi citi un roman care să te surprindă cu acest subiect vechi de când lumea. La fel, e aproape imposibil să nu-ţi fi trecut prin mână o carte despre Holocaust, dar chiar şi acum se pare că e un subiect care conţine teritorii ce merită explorate. Dacă abordezi inedit ambele subiecte, în aceeaşi carte, reţeta e cu atât mai convingătoare. Acesta este cazul cu Pe neaşteptate, dragoste, roman în care Aharon Appelfeld explorează, într-un stil curat, fără nici o urmă de melodramatic, zbuciumul interior al celui care a înţeles abia la bătrâneţe că sensul vieţii unui om se frânge atunci când îşi reneagă, plin de ură, răzvrătit şi crezând că are să schimbe lumea, apartenenţa la un neam, la o familie. Dar chinul lui Ernest, scriitor care, ajuns la 70 de ani, încearcă să-şi înţeleagă răzvrătirile crude ale tinereţii, este vindecat, şi asta doar datorită dragostei speciale pe care i-o poartă tânăra sa menajeră – Irena. Citeşte tot articolul