Featured

Există bucătărie românească?

Nu știu alţii cum sunt, dar mie, când îi văd pe americanii cei înalţi, cu trupuri atletice și ochelari sterili, coborâţi de pe cine știe ce ramură a vreunei corporaţii multinaţionale, zâmbind sardonic în faţa unei farfurii aburinde și exclamând, Aaa, polenta, îmi vine să traversez val-vârtej continentul, să înghit oceanul dintr-o sorbitură și să-i pedepsesc așa cum se cuvine, pogorând asupra lor un potop de mămăliguţă. Citeşte tot articolul

Matei Brunul: un marionetist

M-am hotărât să citesc romanul după interviul Alinei cu Lucian Dan Teodorovici. Părea prea altfel: şi despre anii '50, şi despre un păpuşar italian care ajunge să cadă în plasa deloc lină a realităţii socialiste care se înnădea viguros. Când cineva mă întreba cum e?, din prima nu puteam să scot decât atât: ştii filmul ăla al lui Iñárritu, Biutiful, în care cică personajul principal înghite toate relele posibile. Aşa e şi cartea asta, tot biutiful. Citeşte tot articolul

Chiar aşa: Ce bem?

Dacă o gospodină adevărată trebuie să ştie cum se prepară, aranjează & servesc cel mai bine zecile de borcane de pe rafturi, la fel de bine ar trebui să înveţe acum cum se păstreze (tot pe rafturi) sticlele de băuturi şi cum se le servească precis asortate la mâncărurile deja învăţate - spune Victoria Moore. Citeşte tot articolul

Scriitori în culori

Jane Austen era cam urâtă. Sau cel puţin aşa au considerat editorii unei cărţi despre viaţa scriitoarei. Ca să-şi poată face apariţia, fără să se compromită, pe coperta patru, editorii au hotărât că e mai bine ca portretul făcut de sora ei să-i fie uşor retuşat. Machiată diafan, cu buclele eliberate de sub bonetă şi cu un aer mult mai juvenil,  Jane e acum numai bună de consumat. Vorba respectivă, „Este un adevăr universal recunoscut că o scriitoare, posesoare a unui renume, are totuşi nevoie şi de ceva marketing.”

 

Citeşte tot articolul


Interviu: Cătălina Miciu, pentru prieteni – Mimo

Pe Cătălina am citit-o în multe locuri, sau ar fi mai bine de zis că am citit-o peste tot unde am găsit-o.  Cel mai des în utlima vreme e de găsit pe Ginger Group, unde de câteva ori pe săptămână ne loghează la o realitate care se construieşte altfel: vizual, cu poveşti, oameni de bine şi cărţi faine. O realitate în care ţi-ai cam dori să trăieşti tot timpul. Iar dacă e s-o asculţi pe Cătălina, nici nu mai pare aşa de greu. Citeşte tot articolul

Jung despre Jung

Pentru cine are aproape două ore libere, într-un weekend, există Matter of Heart: The Extraordinary Journey of C.G. Jung, un documentar din 1986 despre Carl Gustav Jung, pentru care s-au pus cap la cap interviuri de arhivă cu el, cu colegii și studenții lui. Citeşte tot articolul

Citirea rapidă – între convenții, statistici, mit și Casa Albă

Până de curând, nu aflasem că poți trata actul de a citi, în sine- și nu obiectul său- într-o manieră introspectivă ce presupune progrese, recompense, cronometru și autodepășire. Recent, dau din ce în ce mai des de programe ce vin în pachete cât mai colorate, cu promisiuni fabuloase, din seria: „parcugerea unei cărți greoaie: o chestiune de câteva ore!” având toate, la bază, un concept nu tocmai proaspăt, însă desul de vag, încă, și privit adesea cu scepticism: citirea rapidă. Există, astăzi, numeroase studii și cercetări pe tema asta, și toate au pornit de la îndoieli și reconsiderări ale celor mai banale lucruri pe care le știam despre citit: de la stânga la dreapta, cuvânt cu cuvânt, „rumegând” fiecare înțeles. Citeşte tot articolul

Snobii: profil, folclor şi paradoxuri

Încep balurile, se deschid stagiunile, curg invitaţiile la evenimente, se deschid  restaurante noi şi felinarele luminează mieros ultimele afişe de cinema şi de spectacole. Oraşul seamănă, în locurile lui bine periate, cu o scenă de teatru cu o bancă şi două personaje, prin care trec totuşi valuri de oameni care monedenizează, că a început sezonul şi e în aer chestia aia subliminal-electrizantă care înseamnă că în oraş forfotesc treburi  noi. Citeşte tot articolul

Despre oameni și piane cu José Luís Peixoto

Când m-am îmbolnăvit, am știut imediat că aveam să mor. Așa începe romanul lui José Luís Peixoto, Cimitirul de piane. Cu sinceritate și naturalețe, ca o carte despre pirați sau despre roboți. Ai crede că povestea se va termina cu o moarte – dar nu anticipezi că va și începe cu una, ba mai mult, că întreaga acțiune a romanului se va petrece în timpul ei. Naratorul te convinge, ca orice povestitor priceput, să-ți suspenzi scepticismul pentru câteva ore și să asculți cu atenție istoria așa cum e ea: spusă de dincolo de timp, de moarte și de miile de momente care formează viața omenească. Citeşte tot articolul