Literatură străină

Descoperiți literatura străină!

Sunt atâtea cărți de literatură străină care merită descoperite! Din atâtea apariții, nu știi uneori ce să alegi, cum să faci selecția și cum să citești cele mai bune cărți scrise de autori străini contemporani sau clasici. Prin recomandările noastre, sperăm să vă facem mai ușoară alegerea și mai plăcută lectura.

Cronici de carte

Citim cărți scrise de autori străini, facem recomandări, vă spunem ce ne-a plăcut, ce nu și ce merită să lecturați. Citim cărți clasice sau contemporane de literatura străină, descoperim noi scriitori străini și luăm pulsul lumii literare de peste tot.

Autori străini

Sunt autori străini mari cărora le citim și recitim cărțile (cui nu-i place Julian Barnes, Haruki Murakami, Orhan Pamuk, Salman Rushdie și atâția alții?), ne întoarcem uneori la clasici, alteori găsim scriitori străini noi, abia traduși sau pe care îi citim în altă limbă. Ne interesează și viețile lor, obiceiurile de scris, sfaturile pe care le dau cititorilor sau altor autori, povești și întâmplări relevante. Găsiți aici și interviuri cu scriitori străini care ne-au vizitat sau cu care am discutat pe e-mail.

Noutăți și traduceri de carte străină

Suntem la curent cu ce se traduce la noi din literatura străină, cu noutățile editoriale, uneori comparăm traducerea cu originalul și alteori ne gândim ce-am mai vrea să vedem tradus pe rafturile noastre din cărțile străine nou apărute.

Șoimul maltez – Dashiell Hammett şi realismul romanului poliţist

La începutul secolului al XX-lea, după ce maeştri precum Poe sau Conan Doyle îşi spuseseră cuvântul, literatura poliţistă părea un gen bine consolidat, cu norme proprii, inviolabile. De exemplu, în 1928, în American Magazine, sunt publicate cele 20 de reguli pe care orice autor onorabil de romane poliţiste ar trebui să le respecte, reguli elaborate de S. S. Van Dine – pseudonimul lui Willard Huntington Wright –, tatăl unui detectiv spilcuit, destul de gustat prin anii ’20-’30 ai secolului trecut, e vorba despre Philo Vance. Regulile lui S.S. Van Dine au fost, însă, deseori, contestate. Ba chiar unele romane poliţiste au fost construite în răspăr cu cele promulgate în lista lui Van Dine. Unul dintre contestatari a fost şi autorul de romane poliţiste Dashiell Hammett, cel care a făcut popular genul hardboiled, gen ce presupune un personaj dur care înfruntă o lume violentă – de aici, de altfel,  şi denumirea. În 1930 apărea în foileton, în revista Black Mask, sub semnătura lui Dashiell Hammett, romanulThe Maltese Falcon/ Şoimul maltez, roman care a impus un personaj ce va schimba faţa literaturii poliţiste, detectivul Sam Spade.

Citeşte tot articolul


Cum să devii un om viu / “Ochiul cosmologic”, de Henry Miller

În “Ochiul cosmologic” - carte apărută vara aceasta la Polirom – Henry Miller scrie cu o sinceritate violentă despre lucruri care-l incită: de la filme controversate precum “L'Âge d'Or”, al lui Luis Buñuel și Salvador Dalí sau “Extase”, al lui Gustav Machatý și până la “Hamlet”-ul lui Shakespeare, podul Brooklyn, suprarealism, New York. O face permanent în comparație cu lucruri care îl scandalizează, contrast care ghidează cititorul prin aparentul labirint de fraze și idei ce alcătuiesc cartea și care pune mai bine în lumină argumentele scriitorului pentru un lucru sau altul. Citeşte tot articolul


”Mecanica inimii” în artă – literatură, teatru, film și muzică

Ați mai citit, pe la noi, câte o referință la Mecanica inimii - cum ar fi în materialul despre poveștile de adormit adulți. Și sunt sigură că titlul acestei cărți nu vă este străin, având în vedere că vorbim despre un volum nu tocmai nou, apărut în limba română în 2009, în traducerea Mihaelei Toma Udriște, la Editura Nemira. Sau poate că vă sună mai cunoscut numele scriitorului: Mathias Malzieu, solistul formației franceze Dionysos (care a luat ființă în 1993) - ce-i drept, lumea îl descrie mai întâi ca muzician și apoi ca autor (deși, pe lângă Mecanica inimii, a mai scris cinci cărți). Oricum ar fi, astăzi vreau să călătorim în lumea fantastică din Edinburgh și Granada din Mecanica inimii și să vedem ce ecouri provoacă aceasta în arte. Citeşte tot articolul

Cărţi mai lungi decît o vară

Cititul pe răcoare nu e totuna cu cititul pe căldură. Citim cu toţii fel de fel de lucruri, nu toate la fel de intense, la fel de solicitante sau la fel de interesante. Mă uit în jur şi ce văd, nu de puţine ori, e un fel de citit-sincron: ceva dintr-un interes specific, altceva de plăcere, altceva din necesităţi de ordin practic, ori pentru o documentare , ori pentru că tocmai am cumpărat (primit, descoperit, regăsit) cartea asta pe care doar o răsfoim. Printre toate astea rămîn cîteva companioane constante, cărţi din care citim şi atunci cînd recitim, şi cînd doar răsfoim sau cînd citim pur şi simplu altceva. Citeşte tot articolul

Dan Brown, Inferno, o călătorie prin iadul condiţiei umane

Al patrulea roman din seria aventurilor profesorului Robert Langdon, fără a se dezminţi de stilul fără stil al lui Dan Brown, e străbătut de o neaşteptată abordare umanistă; şi nu este vorba atât de discuţia artistică, renascentistă, prezentă şi aici, ca şi în episoadele I şi II, cât, mai important, de subiectul etic şi filosofic al umanismului şi, mai ales, al ramurii sale mai noi, mai controversate, transumanismul. Citeşte tot articolul


Neil Gaiman, Oceanul de la capătul aleii

Neil Gaiman e un personaj foarte atractiv: un scriitor bun de ficţiune speculativă - (dark) fantasy, weird fiction -, răsplătit de-a lungul anilor cu diverse premii ale literaturii de profil (Hugo, Nebula), scenarist, autor apreciat de benzi desenate şi romane pentru copii şi adolescenţi, o prezenţă internaută constantă şi afabilă, însurat cu neobosita cruciată a provocărilor de tot soiul şi a nonconformismului Amanda Palmer şi, în paranteză fie spus, un tip tare arătos. Citeşte tot articolul


Realitate şi iluzie în „Roşu şi negru” de Stendhal

Le Rouge et le Noir/ Roşu şi negru, romanul lui Stendhal, este, în primul rând, după cum anunţă şi subtitlul – Chronique du XIX siècle –, o nuanţată frescă socială şi istorică a secolului al XIX-lea. Sunt dezvăluite, de exemplu, amănunte mai puţin cunoscute despre Revoluţia din iulie 1830 – acţiunea romanului fiind plasată între 1826 şi 1831 – sau este vizată, critic şi ironic, diferenţa de mentalităţi dintre Paris şi provincie. Autorul, Stendhal – pseudonimul lui Henry Beyle –, nu era tocmai o fire lejeră, iar ca romancier nu a fost prea apreciat, deşi romanele sale – Roşu şi negru, Mănăstirea din Parma – s-au bucurat de un oarecare succes în epocă. Mai în glumă, mai în serios, spunea că va fi preţuit la adevărata lui valoare de-abia în 1935, adică la mai bine de o sută de ani de la apariţia romanului Roşu şi negru. Complexele lui Stendhal se vor reflecta, cu  măsură, în textele sale. Inteligent, dar şi superficial – este cunoscută nestatornicia sa într-ale iubirii –, Stendhal nu va ezita să se victimizeze în postura unor personaje precum Julien Sorel. Romanele lui sunt, în fapt, autobiografii mascate. Nu întâmplător, în acelaşi timp cu romanele, scria şi la Viața lui Henry Brulard sau la Amintirile unui egoist – texte autobiografice.

Citeşte tot articolul


Balerinele-curtezane şi Parisul lipsit de idealism. Kathryn Wagner, „Dansatoarea lui Degas”

Baletul este o modalitate de expresie a unei stări ce, la suprafaţă, nu poate însemna decât graţie, sensibilitate, candoare – feminitatea întruchipată. Ce se ascunde însă în spatele costumelor diafane şi a zâmbetelor îngereşti nu are, de multe ori, nimic de-a face cu aparenţa sclipitoare şi desăvârşită a dansatoarelor care fac ca dansul lor să pară ceva înnăscut, ceva contopit cu fiinţa lor şi care, tocmai datorită acestei contopiri, pare ceva lipsit de dificultăţi şi de efort. Nimic mai fals de atât – pe lângă orele chinuitoare de repetiţii, balerinele duceau, nu cu atât de mult timp în urmă, o viaţă extrem de presantă, statutul lor fiind, de fapt, cel al unor curtezane (în cel mai bun caz). Kathryn Wagner recrează, în Dansatoarea lui Degas, atmosfera Belle Époque a Parisului „tuturor posibilităţilor”, surprinzând un tablou despre care ne formăm adesea o imagine idealizată – lumea balerinele care aveau privilegiul de a dansa pe scena Operei din Paris şi pe care toată lumea le invidia sau le râvnea. Citeşte tot articolul


Despre vinovăţie şi destin în Procesul de Kafka

Grotescul, realitatea deformată până la absurd, inutilitatea oricărei tentative de a pătrunde sensurile unei lumi agresive, tiranice, incoerente – iată numai câteva dintre caracteristicile prozei lui Franz Kafka. Nici Procesul de Kafka, roman neterminat şi publicat postum, în 1925, nu se dezice de acest fond absurd, coşmaresc, care constituie miezul realităţii descrise de Kafka în romanele şi nuvelele sale.

Citeşte tot articolul


Vladimir Nabokov și hainele Lolitei

Sunt convinsă că voi, majoritatea bookaholicilor, ați citit Lolita și v-a rămas în suflet ca una dintre cele mai bune cărți ale literaturii contemporane, scrisă impecabil și spunând o poveste (de dragoste?) a little bit twisted. Mulți văd în Lolita nimfeta perfectă, deși Nabokov nu pare să o fi descris astfel pe adolescenta vulnerabilă - de altfel, termenul de ”nimfetă” nici nu intrase în vocabular descriind o puberă obscenă la vremea aceea. Și atunci, cum s-a ajuns aici? Să fie ”vinovate” copertele?

Așadar, în materialul de față, ne vom uita la Lolita prin intermediul copertelor sale, imagini care spun multe despre cum a fost această carte receptată de-a lungul timpului. Citeşte tot articolul


Refugiul din bucătărie

Carte de bucate, ospitalitate şi poveşti minunate de Margaret Yardley Potter (Editura Humanitas, trad. Anca Bărbulescu) nu este atît o carte cu reţete de mîncare, cît un fel de memorii despre cum se gătea şi cum se trăia într-o familie înstărită de americani din suburbiile Philadephiei în anii dintre războaie şi imediat după. Citeşte tot articolul


Pagini de cărți celebre adnotate de câțiva autori

Nu știu voi cum ați fost, dar eu aveam o adevărată obsesie în a nu scrie niciodată nimic pe vreuna dintre cărțile pe care le am în bibliotecă. Insistam cu ardoare și pe lângă prietenii cărora le împrumutam. Depuneam mare efort în ”instruirea” tuturor: să nu le murdărească, să nu le îndoaie colțurile etc. Știu, pentru unii dintre voi poate părea foarte, foarte ciudată atitudinea mea.

De ceva timp, m-am mai relaxat. Am început să fac adnotări pe cărți, să pun post it-uri, să subliniez pasaje care mă interesează. Și asta pentru că m-am împrietenit și mai mult cu ele, cred eu. Citeşte tot articolul


Mănîncă, roagă-te, iubește sau ce (nu) se ştie despre Elizabeth Gilbert

Mi se spusese că Mănîncă, roagă-te, iubeşte  e o carte foarte foarte prostă şi vara asta am luat-o la citit pentru simpla plăcere de a citi  o carte foarte foarte prostă (dar care nu e nocivă, să ne înţelegem). Aş vrea să ocolesc de data asta o lungă şi întortocheată discuţie despre ce înseamnă carte proastă şi nocivă şi să zic doar că Mănîncă, roagă-te, iubeşte nu e deloc ce mă aşteptam să fie. Citeşte tot articolul