Teatru

Cel de-al zecelea cerc al infernului – amintirile

„Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, la Teatrul Odeon „Iartă-mă, dar te urăsc!” Scurt, tăios, dureros şi, în acelaşi timp, sincer. Au fost cu siguranţă ocazii când am fi vrut să rostim aceste vorbe. Uneori, poate chiar cuiva cu care suntem înrudiţi şi care ne-a făcut viaţa un iad. Dar un asemenea sentiment e păstrat sub cheie, căci cum să acceptăm, până şi faţă de noi, că putem să simţim ceva atât de puternic negativ pentru cineva de acelaşi sânge cu noi? Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc intră din nou pe un teritoriu delicat (aşa cum nu se sfiesc să o facă nici în „Grădinile groazei”, montat tot la Odeon) şi pun în scenă drama unei femei, Agnes (Diana Gheorghian), a cărei viaţă este anulată, indirect, chiar de sora sa, Viola (Oana Ştefănescu). Citeşte tot articolul

Dramă, dans și erotism – Primăvara la Roma a doamnei Stone la Teatrul Mic

Tennessee Williams este poate cel mai montat dramaturg al secolului trecut, însă ce nu se prea ştie despre el este că a scris şi două romane, Primăvara la Roma a doamnei Stone şi "Moise and the World of Reason". Cel mai cunoscut dintre cele două este primul, mai mult datorită a două dramatizări care au făcut furori la vremea lor, prima în 1961, cu Vivien Liegh şi Warren Beatty, iar a doua în 2003, cu Helen Mirren şi Olivier Martinez. Aseară am avut ocazia să mai vedem o montare a romanului lui Williams, la Teatrul Mic, în regia Lianei Ceterchi, cu Dana Dembinski-Medealeanu şi Ştefan Lupu în rolurile principale, montare adaptată după scenariul filmului turnat în 2003. Citeşte tot articolul


Tirania familiei – Grădinile Groazei la Teatrul Odeon

Ce Hitler, ce Stalin, ce războaie mondiale, ce criză economică? Adevăratele războaie, crude şi absurde, se poartă chiar în ograda noastră, în propria noastră casă, iar duşmanii ne devin înseşi rudele. Uneori, totul porneşte de la un pitic ornamental pe care cumnata, de la care l-am primit cadou, insistă să-l ţinem în propria curte. Apoi, picătură cu picătură, lucrurile degenerează: încă un scaun kitsch în livingul stilat, pe urmă vechiturile din garaj, moştenire de familie, care înlocuiesc mobila scumpă (dar cam sumară) din noua casă, amplasată, tragic, chiar lângă casa cumnatei. Citeşte tot articolul

Când eşti forţat să alegi între viaţă şi fericire – Îngropaţi-mă pe după plintă la Bulandra

„Am încercat să fug de viaţă, dar viaţa era înlăuntrul meu şi nu-i permitea fericirii s-o înlocuiască” – este fraza care mi s-a părut că descrie cel mai bine întreg dramatismul spectacolului regizat de Yuri Kordonsky la Bulandra, Îngropaţi-mă pe după plintă. Este o frază mai cutremurătoare decât toate blestemele pe care personajul Marianei Mihuţ le proferează, mai crudă decât vorbele lipsite de iubire pe care o mamă i le aruncă fiicei sale, şi asta pentru că descrie iadul în care se zbate un băiat de nouă ani, forţat, de către o bunică în care pare să nu mai existe niciun dram de umanitate, să stea departe de mama lui. Citeşte tot articolul

Literatura bate viaţa… Sau invers? – Băiatul din ultima bancă la TNB

Dacă îţi place Calvino – şi mai ales Dacă într-o noapte de iarnă un călător –, atunci eşti cu siguranţă spectatorul ideal pentru cea mai nouă producţie de la TNB, Băiatul din ultima bancă, în regia lui Theodor Cristian Popescu, după o piesă a dramaturgului spaniol Juan Mayorga. Distribuţia îl readuce în prim-plan pe Mihai Călin, pe care nu l-am mai văzut într-un spectacol atât de închegat şi de complex de la Neînţelegerea, tot la TNB, şi evidenţiază jocul excelent al unor actori foarte tineri, Andrei Chiran şi Rareş Florin Stoica, aceştia neavând roluri de umplutură, dimpotrivă, cel din urmă deţine rolul-cheie al întregului spectacol.

Citeşte tot articolul


Absolut! sau ce să inovezi şi ce să păstrezi dintr-un „mare clasic” – Cu Marcel Iureș la ACT

Cu greu ne mai apropiem astăzi de cei pe care încă din şcoala generală îi cunoaştem drept „marii clasici”. Fie că au fost prea mult tociţi de critică, fie că ne aduc aminte de vremurile când ni se cerea să învăţăm comentarii pe de rost, îi ocolim cu gândul că nu mai au ce să ne spună, că sunt „defazaţi”, că nu sunt racordaţi la realitatea contemporană. Citeşte tot articolul