Teatru

Te iubesc, te urăsc, te iubesc… „Crize”, la Teatrul de Comedie

O poveste dintre un El şi o Ea care nu pot trăi nici împreună, nici despărţiţi, o poveste de dragoste... cu năbădăi – în această atmosferă incendiară, că tot venea vara, şi-a încheiat stagiunea Teatrul de Comedie, unde Vlad Cristache a avut premiera cu spectacolul Crize, după un text al lui Mihai Ignat. După ce a montat cu succes la Brăila două spectacole, Peer Gynt, după Ibsen (pentru care a şi fost nominalizat, în 2011, la Premiul Uniter pentru Debut), şi Poveşti de familie, după Biljana Srbljanović, tânărul regizor a schimbat şi oraşul, şi registrul, alegând un text al unui autor român contemporan, o „dramă sau comedie cu geometrie variabilă”. O dramă sau o comedie, depinde cum vrei să o priveşti, Crize este un tip nou de provocare pentru Vlad Cristache, care, până acum, s-a orientat mai degrabă către texte „grele”, cel mai recent spectacol al său oferindu-i posibilitatea unui alt mod de abordare teatrală: punerea în scenă a unei situaţii bazate în mare parte pe comedia de limbaj. Citeşte tot articolul

„Teatrul se continuă în noapte ca o experienţă a visului” – Interviu cu George BANU

Stabilit din 1974 în Franţa, eseistul şi teatrologul George Banu a păstrat, asemenea lui Matei Vişniec, un dialog viu şi constant cu scena teatrală românească. Prezent, anual, la cele mai importante festivaluri de teatru din ţară, George Banu a participat şi la festivalul de la Sibiu, din luna iunie, în cadrul căruia s-a jucat Visul unei nopţi de Shakespeare, un spectacol după un scenariu al său. Tot în cadrul festivalului, şi-a lansat volumul Cortina sau fisura lumii (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2012). George Banu, care consideră că nu e nevoie de Harold Bloom pentru a-i restitui lui Shakespeare locul în cultura europeană, preferă o abordare poetică a textelor shakespeariene, astfel că o colaborare cu regizorul Gavriil Pinte a venit ca un demers firesc. Citeşte tot articolul

Radu Afrim şi teatrul tuturor posibilităţilor. Lansare de carte: Cristina Rusiecki, „Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii”

În lumea teatrului, şi nu numai, Radu Afrim nu mai are nevoie de prezentare: stilul său, ce ar echivala în literatură cu realismul magic, în unele producţii, dar şi cu genul comic-burlesc, împins uneori către limitele absurdului, are nu doar admiratori, ci fani în toată puterea cuvântului, care îl urmează peste tot în ţară (căci Afrim montează la numeroase teatre din afara capitalei) şi se postează în faţa teatrelor cu câteva ore înainte de spectacol atunci când nu mai sunt bilete, în speranţa că totuşi vor avea o şansă. Despre Afrim, acest regizor-cult, s-au scris zeci, sute de articole, au apărut interviuri, dar până acum nu i-a fost dedicată o sinteză, o lucrare cuprinzătoare, care să urmărească fenomenul afrimian în toată complexitatea sa. Citeşte tot articolul

Vai de cei învinşi! – „Eu, Rodin” în regia lui Mihai Măniuţiu

Rodin, geniu, artistul, cel căruia istoria i-a consemnat numele pentru totdeauna – în spatele acestei imagini se ascunde însă şi o latură mai ancorată în concret, ce ţine de slăbiciunile sale, de pasiunile, dar şi de caracterul său egoist, uneori plin de cruzime. Relaţia sa cu sculptoriţa Camille Claudel stă mărturie pentru aceste aspecte: artistă extrem de talentată, într-o perioadă în care femeile nu aveau dreptul de a studia la École des Beaux-Arts, Camille Claudel şi-a distrus mare parte din lucrări şi, respinsă de familie, care nu era de acord cu implicarea ei în artă şi cu atât mai puţin cu statutul ei de amantă a lui Rodin, a sfârşit prin a fi internată într-un ospiciu chiar de către mama şi fratele ei. Citeşte tot articolul

Teatru sub cort – one-woman show de Cosmina Lirca, la Ceainăria Cinci

În zilele de caniculă, nu ştim cum să fugim mai repede de terasele aglomerate, ultracentrale, şi să găsim mici refugii, eventual cu cât mai multă verdeaţă, ca să ţină umbră. Un asemenea colţişor am descoperit la Ceainăria Cinci, un local în zona Mărăşeşti (strada Olimpului, nr. 13), dar atât de ascuns vederii, că nu ai cum să dai de el decât întâmplător. Sau –  cum mi s-a întâmplat mie, care caut teatru în cele mai inedite locuri – dacă afli că are loc un eveniment. Aşa am descoperit eu Ceainăria Cinci, în căutare de teatru. Joi seara, în grădina ceainăriei, la umbra copacilor, dar şi a unui cort instalat în mijlocul grădinii (pe pământ, perne aşezate în formă de cerc şi măsuţe joase), într-o atmosferă care m-a trimis cu gândul la epoca hippie, am asistat la one-woman show-ul Cosminei Lirca, după un colaj din poemele Doinei Ioanid (din Poeme de trecere şi E vremea să porţi cercei). Citeşte tot articolul

Teatrul şi realitatea dincolo de simţuri. Antonin Artaud, „Teatrul şi dublul său”

Într-o cultură (occidentală) în care domina tirania cuvîntului în teatru, Antonin Artaud – poet, dramaturg, dar şi actor – a adus o perspectivă atît de revoluţionară, încît şi în prezent se mai vorbeşte despre eseul Teatrul şi dublul său, publicat în 1938, la Gallimard, expresia revoltei sale faţă de modul în care teatrul ajunsese să fie abordat în Occident, într-o dependenţă tiranică faţă de limbajul verbal. Citeşte tot articolul

„L-am adus pe Cioran înapoi la Răşinari” – Interviu cu Mariana MIHU

Mariana Mihu, actriţă a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, a interpretat, de-a lungul carierei,  o varietate impresionantă de roluri, atât în teatrul de factură socială (înainte de ’89, spune ea, totul era social, în ciuda bine-cunoscutelor „şopârle”), cât şi în cel poetic. A lucrat cu regizori celebri, precum Mihai Măniuţiu (Electra) şi Şerban Puiu (Doamna de turtă dulce), dar şi cu Gavriil Pinte, care a distribuit-o în roluri mari, primite, de regulă, de bărbaţi. Arătând că în teatru nu trebuie să existe limitări, în Visul unei nopţi de Shakespeare îl joacă şi pe Puck, şi pe Hamlet, iar în Ispita Cioran, are un rol la fel de ofertant, Simone Boué, care devine şi „memoria” lui Cioran (ambele spectacole au putut fi văzute recent în cadrul FITS 2012, dar ele se joacă în fiecare primăvară şi toamnă). Citeşte tot articolul

Căldură mare, monşer!

"Termometrul spune la umbră 33° Celsius..." îşi începe I.L. Caragiale schiţa "Căldură mare". După o primăvară suficient de capricioasă cât să ne dea bătăi de cap, începutul de iunie ne-a adus vara, cu zile călduroase şi temperaturi ridicate, vorba meteorologilor. În aceste condiţii, nimic mai potrivit decât să ne petrecem timpul în aer liber, în parc, la iarbă verde, de preferat la umbră, cu prietenii şi cu cărţile noastre dragi. Şi nu întîmplător l-am pomenit pe nenea Iancu. Anul acesta comemorăm 100 de ani de la moartea scriitorului. Cu ocazia Centenarului Caragiale, vreme de 3 luni, începând de pe 9 iunie, şi până pe 20 septembrie, în Centrul Vechi din Capitală va avea loc prima ediţie a Festivalului "Bucureştii lui Caragiale". Citeşte tot articolul


Visul unei zile de teatru

Regizorul Gavriil Pinte îşi continuă proiectele de teatru poetic şi, după ce a transpus în scenă texte de scriitori români (Iustin Panţa, Cristi Popescu etc.), a ajuns acum şi la Shakespeare, eternul actual, într-o producţie care a avut la bază un scenariu al lui George Banu. Jucat în aer liber (în curtea Muzeului de Istorie), ca în teatrul elisabetan, şi, tot ca în teatrul elisabetan, desfăşurat în timpul zilei, pentru ca finalul să vină odată cu înserarea, Visul unei nopţi de Shakespeare (prezent în programul FITS 2012, alături de alte două producţii ale sale, Un tramvai numit Popescu şi Ispita Cioran), al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, îmbină elemente din două piese shakespeariene, Hamlet şi Visul unei nopţi de vară, punctate de un nivel metatextual, de o încercare de definire a teatrului: de pe vremea lui Shakespeare şi de acum. Citeşte tot articolul

Totu-i bine, dar nu se sfârşeşte cu bine – XXL (Fat Pig)

Nu prea mai avem parte de basme moderne, iar spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Act (care s-a jucat în această perioadă în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu), cu siguranţă nu este unul, deşi la un moment dat există speranţa unei salvări – a unei ieşiri din închisoarea creată de noi înşine, de importanţa absurdă pe care o acordăm opiniei celorlalţi despre noi, o evadare din constrângerile de a fi aşa cum ne imaginăm că ne-ar vrea ceilalţi. În slujba menţinerii imaginii sociale, suntem uneori dispuşi să ne sacrificăm propria fericire, pare a spune spectacolul XXL, regizat de Cristi Juncu, după un text de Neil LaBute, şi având în distribuţie tineri actori care deja au confirmat: Vlad Zamfirescu, Tudor Istodor, Irina Velcescu şi Raluca Vermeşan, care a şi luat Premiul Uniter pentru Debut, pentru acest rol. Nu doar că suntem dispuşi să alegem nefericirea, pare a transmite acest spectacol, ci suntem, de fapt, condamnaţi la nefericire, care, culmea, e de preferat decât povara de a fi privit ca acela care încearcă să iasă din turmă. Citeşte tot articolul

Literatura, din nou pe scenă, la Festivalul de Teatru de la Sibiu

Pe 25 mai începe unul dintre cele mai aşteptate festivaluri de teatru din România, cel de la Sibiu, comparabil, prin amploare, cu FNT. Pentru bookaholicii care se vor afla în Sibiu în următoarele zece zile – sau care se vor duce special pentru acest eveniment – am făcut o listă de recomandări cu spectacolele ce păstrează cel mai bine legătura dintre teatru şi literatură. Citeşte tot articolul

Trecutul apare întotdeauna ca „belle époque“. Farmecul decadenţei în „joi mega.Joy”

Pe scena Teatrului Odeon, Radu Afrim a montat, în 2006, un spectacol care se mai joacă şi azi, ce e drept destul de rar, dar care şi-a păstrat acelaşi farmec, precum şi un public fidel. Nu ştiu alt regizor care să aibă un public mai constant şi mai pasionat, care să îl urmeze peste tot în ţară, la orice nouă producţie. Aş spune eu din două motive: unul ar fi o distribuţie care îi aduce în acelaşi tablou pe unii dintre cei mai buni actori ai teatrului românesc (e ca şi cum ai vedea istoria teatrului recent desfăşurându-se în timp real), precum Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Irina Mazanitis sau Constantin Cojocaru; al doilea motiv l-aş pune sub semnul decadenţei cu care Afrim îşi învăluie povestea, o modalitate unică de a face teatru în România. După cum bine se ştie, Afrim, care a primit pentru acest spectacol Premiul Uniter în 2007, este un regizor al poeticului, iar anul 2006 era încă într-o perioadă când estetismul său era mai pur, mai izolat de amestecul cu socialul. Vorbim de joi mega. Joy. Citeşte tot articolul

Viaţa e vis… şi în secolul nostru

Nu o să vă mint, „Viaţa e vis” al lui Dragoş Galgoţiu de la Teatrul Odeon nu e un spectacol uşor. Nu e menit pentru relaxare sau pentru amuzament. Trebuie să îţi placă foarte mult să descoperi „hinturile”, să iubeşti intertextualitatea, să apreciezi faptul că nu ţi se oferă pe tavă interpretarea. Şi, mai mult, să nu fii din genul celor care spun „iar au măcelărit ăştia textul clasic”, fără să vadă că acea „măcelărirea” este, de fapt, o prelucrare inteligentă a textului original (mă întreb oare câţi dintre cei care spun asta despre „Viaţa e vis” chiar au citit piesa lui Calderon). Evident, nu vorbesc acum despre experimente teatrale în care se ironizează până la extrem textul de plecare. În acest caz, Dragoş Galgoţiu resuscitează pentru publicul larg un subiect extem de interesant (dar restrâns mai degrabă la aria studenţilor la Litere şi Limbi străine), cel al vieţii ca vis. Citeşte tot articolul

„Misterul Sebastian”, spectacol-document

Când am citit cuvântul „mister”, asociat lui Mihail Sebastian, nu am fost surprinsă şi nici nu mi s-a părut că e o strategie de promovare, căci multe lucruri legate de această figură aparte a interbelicului românesc sunt învăluite în mister: de la felul în care a reuşit să îşi păstreze demnitatea şi chiar încrederea în oameni, în plină furie legionară, şi până la momentul morţii sale – călcat de un camion, pe 29 mai 1945, chiar când se ducea să  ţină prima lecţie de literatură franceză la Universitatea Liberă Democratică. Aşadar, acesta este misterul pe care spectacolul-document „Misterul Sebastian” (care a avut premiera la Teatrul Odeon, pe 18 noiembrie) îl aduce în lumina reflectoarelor, alături de unul mai degrabă de ordin literar: cum a fost posibilă premiera, pe 1 martie, a spectacolului „Steaua fără nume” (în regia lui Soare Z. Soare, la Teatrul Alhambra) într-o perioadă în care evreii nu mai aveau drept de semnătură şi nici să profeseze în anumite domenii: chiar şi prin soluţia de a apela la semnătura falsă a lui Victor Mincu, riscurile tot erau uriaşe. Citeşte tot articolul

Scriitori clasici (şi nu numai) în montări (post)moderne la Festivalul de la Sfîntu Gheorghe

Sfîntu Gheorghe este un orăşel de 65,000 de locuitori, dar dragostea acestora pentru teatru uneori nu o întâlneşti nici într-o metropolă. Ajunsă la a doua ediţie, Bienala Reflex a făcut deja din Sfîntu Gheorghe unul dintre cele mai importante centre teatrale din ţară, un punct de referinţă nu numai pentru festivalurile de gen, ci şi pentru ce înseamnă să ştii să cultivi un public de teatru. Între 16 şi 30 martie, Sfîntu Gheorghe a fost trezit la viaţă de teatru, într-un ritm de vis pentru un iubitor de astfel de evenimente: în medie două spectacole pe zi, atât de la noi, cât şi din alte ţări (Ungaria, Germania, Egipt, Polonia, Lituania). Citeşte tot articolul