Teatru

Brave New World-ul vieţii ca vis

Am scris mai demult despre Viaţa e vis, varianta regizorală a lui Dragoş Galgoţiu, dar simt nevoia să revin cu un nou comentariu despre acest text, montat acum de Mihai Măniuţiu, la Teatrul Naţional Timişoara, cu Marian Râlea, în rolul lui Segismundo, Ion Rizea (Basilio), Claudia Ieremia (Rosaura), Alina Ilea (Estrella). Dacă versiunea lui Galgoţiu de la Teatrul Odeon, cu toate straturile sale metatextuale, păstra mult mai fidel, la toate nivelurile, atmosfera barocă a epocii în care a scris Calderón, cea a lui Măniuţiu elimină orice referinţă vizuală la acea perioadă, păstrând doar – şi chiar fidel – textul în versuri al lui Calderón, rostit pe un fundal ce aminteşte de filme precum Star Trek sau Gattaca. Citeşte tot articolul

De ce avem încă nevoie de feminism. „O femeie singură” de Dario Fo şi Franca Rame, regia Véronique Widock

La baza companiei italiene de teatru Fo-Rame, înfiinţată de Dario Fo – câştigător, în 1997, al Premiului Nobel pentru Literatură (cu motivaţia că, „în tradiţia măscăricilor medievali, a pedepsit puterea şi a restaurat demnitatea celor umiliţi”), şi Franca Rame, actriţă şi scriitoare, în 2006 şi senatoare a Piemontului, stă un proiect ambiţios, iar  pentru Italia anilor ’60-70’ extrem de controversat, acela de a zgudui o serie de atitudini înrădăcinate adânc în societate, precum lipsa evidentă de drepturi egale între femei şi bărbaţi, tirania Bisericii în aspecte legate de căsătorie şi divorţ, în general un conformism sufocant, care pentru multe femei însemna o pierdere totală a identităţii. Citeşte tot articolul

Lansare de carte – „A doua scrisoare pierdută” de Eugen Şerbănescu

V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă cu personajele după „the end” sau după lăsarea cortinei? Poate că le-aţi şi trasat noi drumuri şi noi destine, aşa cum, mărturisesc, fac şi eu aproape după fiecare carte. Eugen Şerbănescu a dus mai departe acest exerciţiu de imaginaţie şi a scris o continuare la O scrisoare pierdută, intitulată chiar A doua scrisoare pierdută. Despre ce se întâmplă cu personajele lui Caragiale şi cum au ajuns ele să fie plasate într-o nouă poveste veţi avea ocazia să aflaţi chiar de la autor, căci lansarea cărţii va avea loc în prezenţa sa, miercuri, 17 octombrie, la ora 18.00, în foaierul Sălii Majestic a Teatrului Odeon. Citeşte tot articolul

Spunînd poveşti cu păpuşi şi marionete. Interviu cu Lenuţa şi Sorin Dorobanţu

A spune poveşti, noi sau clasice, este o misiune dificilă pentru un păpuşar şi un marionetist. Trebuie să stăpînească o tehnică desăvîrşită, să accepte să muncească ştiind că recompensele financiare sînt, în general, modeste, şi, mai mult, să ştie să se retragă în spatele personajului principal, care este marioneta (sau păpuşa). Printre virtuozii acestui domeniu se numără Lenuţa şi Sorin Dorobanţu, din Arad, care şi-au înfiinţat şi o companie de teatru, aducînd la viaţă poveşti precum Scufiţa Roşie sau Aladin şi lampa fermecată, încercînd permanent să inoveze, să îmbogăţească povestea cu un ambient şi cu ceea ce numesc ei gadgeturi, pentru a-i atrage şi mai mult pe copii. Spectacolele lor sînt întotdeauna interactive şi au un mesaj activ: de pildă, în spectacolul Fabuloasa călătorie a domnului Nostoc, după povestea lui Patrice Seiler, în care se vorbeşte despre poluare şi despre un mediu de viaţă din ce în ce mai dezumanizat şi mai rece, copiii sînt îndemnaţi, la final, să interacţioneze cu actorii şi să-şi exprime părerea. Citeşte tot articolul

Caragiale – varianta comică şi varianta tragică, la FNT 2012

„Bucureştii lui Caragiale”, un amplu festival care a acoperit întreaga vară, s-a terminat în septembrie, dar Caragiale nu mai are mult de aşteptat pînă să fie din nou prezent pe scenele teatrelor din Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, care a dedicat o secţiune montărilor din dramaturgia şi proza acestuia. „Al matale, Caragiale” propune, pentru ediţia a XXII-a a FNT-ului, patru spectacole după Caragiale, festivalul deschizându-se chiar pe scena teatrului care-i poartă numele şi, evident, cu o montare ce aduce la viaţă, în cheia teatrului coregrafic specific lui Gigi Căciuleanu, lumea caragialiană: D’ale noastre. Citeşte tot articolul

„Nu suntem ceea ce arătăm, ci ceea ce ascundem”. „Aplauze pentru Lena”, în Festivalul Undercloud

Ca un preview pentru stagiunea ce va începe în curând, Festivalul Undercloud (3-13 septembrie), ajuns la a cincea ediţie – deja un festival-cheie pentru producţiile independente – pune şi de această dată accent pe literatura română contemporană, despre care Chris Simion, directoarea festivalului, consideră că merită a fi promovată. Printre spectacolele selecţionate la acest festival care au avut ca punct de plecare un text de literatură contemporană se numără Aplauze pentru Lena, în regia lui Chris Simion, cu Marius Manole şi Puşa Darie, după un text de Valentin Nicolau, inclus în volumul Poveşti din al nouălea cer, recent apărut la Editura Nemira. Citeşte tot articolul

Un basm fără prinţese sau cavaleri pe cai albi – „Bella şi cavalerul fără nume”

Scrisă de un tânăr dramaturg englez, Oliver Emanuel, piesa Bella şi cavalerul fără nume (Bella and the beautiful knight, 2005) brodează pe schema basmului contemporan o poveste în care cuplul El-Ea trebuie să depăşească o serie de dificultăţi pentru a reuşi să fie împreună. Dificultăţi date de un al treilea personaj, un alt El. Nimic nou sub soare până aici, dar ceea ce face diferenţa este legătura stranie, frizând patologicul, dintre cei trei: un frate, o soră şi iubitul acesteia. Un trio care, în varianta de scenă a regizorului Vladimir Anton, este format din Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor şi Lucian Iftime, într-un proiect prezentat, în 2008, la concursul de tinere talente iniţiat de Teatrul de Comedie, „Comedia ţine la TINEri”. De atunci, cei trei au ajuns nume tot mai apreciate în domeniul teatrului şi al filmului, Ioana Anastasia Anton fiind premiată chiar la un an după, pentru rolul Ofeliei din Hamlet-ul lui László Bocsárdi.  Citeşte tot articolul

Vară, cărţi, actori (anchetă) – ce citesc Victor Rebengiuc și mulți alți actori români

E sfârşitul verii, dar teatrele sunt încă în vacanţă, cu mici excepţii, aşa că m-am gândit să stau de vorbă cu câţiva actori nu despre spectacolele lor, ci despre ce îi pasionează în domeniul cărţii. Am descoperit cu încântare că în rândul actorilor există cititori pasionaţi nu numai din literatură universală, ci şi din cea română contemporană. Citeşte tot articolul

O dramă codată oniric. „Mă întorc de departe”, Sala Studio, Teatrul Odeon

Având la bază studii de literatură şi debutând ca actriţă, Claudine Galéa s-a remarcat mai degrabă prin textele sale pentru scenă şi pentru teatrul radiofonic, pentru care a şi fost recompensată cu premii prestigioase, precum Marele Premiu pentru Literatură Dramatică sau Prix des Radiophonies. Una dintre piesele ei, Mă întorc de departe (2003), a ajuns şi pe scenele româneşti – adaptată de Theo Herghelegiu pentru Sala Studio a Teatrului Odeon (cu o structură ideală pentru proiecte experimentale) şi montată în luna iunie, la sfârşitul stagiunii 2011-2012 –, propunând o poveste în care comedia se îmbină cu o profundă şi neaşteptată dramă, dezvăluită abia în final şi conferind noi valenţe întregii trame. Theo Herghelegiu, care, ca mulţi oameni de teatru, a trecut întâi pe la Litere, ajungând apoi la UNATC, este, de mai bine de zece ani, cunoscută în mediul teatral pentru promovarea producţiilor independente, alternative, câştigând şi Premiul Uniter, în 2001, pentru teatru alternativ şi pentru înfiinţarea companiei „Teatrul Inexistent”. Citeşte tot articolul

Umor la a patra. „Noi 4”, la Godot Café-Teatru

Formula „noi 4” este un artificiu cu care Lia Bugnar se joacă în mai multe piese, de pildă în Stă să plouă sau în O piesă deşănţată. Îi place, de asemenea, să lucreze cu un grup de actori pe care îi distribuie în majoritatea montărilor sale, decizie foarte inspirată, căci, pe lângă faptul că îţi creează un sentiment de familiaritate, ai ocazia să îi vezi performând în stiluri diferite şi să observi incredibila lor abilitate de a asimila roluri aflate uneori la poluri opuse. Cel mai relevant exemplu este Ilinca Manolache, care în O piesă deşănţată este nevasta frigidă, pe când în Noi 4 joacă rolul amantei impertinente. Noi 4 este spectacolul în care Lia Bugnar şi colegii ei se joacă şi experimentează cel mai mult. Citeşte tot articolul

„Avem nevoie de experienţe care să ne apropie de noi înşine”. Interviu cu Eugenio BARBA

Născut la Galipolii, în Italia, şi emigrat în Norvegia, în anii ’50, Eugenio Barba are un traseu complicat şi tumultuos: studiază mai întâi literatură franceză şi norvegiană, istoria religiilor, apoi se apropie de teatru şi pleacă în Polonia pentru a studia, ajungând să lucreze alături de Grotowski. Întors în Norvegia şi întâmpinând dificultăţi în a lucra ca regizor, decide, în 1964, să-şi înfiinţeze o companie de teatru, Odin Teatret, în orăşelul Holstebro. Teatrul-laborator practicat de această companie a ajuns să fie celebru în întreaga lume, prin zecile de producţii realizate până în prezent, cu Odin Teatret şi cu ISTA (International School of Theatre Anthropology), fondată de Barba în 1979. Eugenio Spectacolele lui Eugenio Barba nu sunt străine publicului român, în cadrul diferitelor festivaluri fiind prezentate producţii precum Orô De Otelo, Odă progresului, Închisoarea de oase, Killing Time. Barba este şi autor de cărţi, printre cele publicate şi la noi numărându-se Teatru: singurătate, meşteşug, revoltă (Nemira), Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie (Nemira), Arta secretă a actorului: Dicționar de antropologie teatrală, alături de Nicola Savarese (Humanitas), aceasta din urmă lansată în luna iunie, în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu. Citeşte tot articolul

„Erotopoetica”, teatru poetico-muzical

Trei în unu: teatru, poezie, muzică, aceasta este reţeta spectacolului Erotopoetica de Toma Enache, de la Godot Café-Teatru, oferind aşadar ingrediente suficiente chiar şi pentru cei mai pretenţioşi. Mixajul de versuri de poezii din autori bine-cunoscuţi, români sau străini, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Baudelaire, alternează cu interpretări melodice la fel de faimoase, repertoriul fiind „de la Maria Tănase la Edith Piaf”. Spectacolul, realizat de Toma Enache, este armonios completat cu o serie de proiecţii video (Cristi Săndulescu), aducând pe fundal imagini ce reproduc portrete de femei din diferite stiluri din pictură, de-a lungul timpului, ajungând până la o succesiune de fotografii, majoritatea reflectând portrete din interbelic sau scene specifice epocii. Citeşte tot articolul

Un spectacol picant… „Uşor pikant”, la Godot Café-Teatru

Uşor picant... că altfel ar fi plictisitor într-o relaţie, nu? Între Emilia (Monica Florescu), actriţă, şi Valentin, regizor (Marian Popescu), nu are cum să se instaleze plictiseala, căci „dragostea” lor este una furtunoasă. Se iubesc, se urăsc, se ceartă, se împacă, în final fiecare îşi joacă mai departe propria-i tragicomedie. El ţipă, uneori se isterizează, găseşte voluptate în a arunca injurii, iar ea joacă în permanenţă teatru, chiar şi în spatele cortinei. Pe el îl doare mereu capul, poate din cauza atâtor somnifere pe care ea i le dă pentru a se strecura din casă şi a se întâlni cu amanţii. Ea profită de frumuseţea ei, că doar „frumuseţea este singurul adevăr pe care-l pricep până şi proştii”. Citeşte tot articolul

Spaima de realitate. „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, la Godot Café-Teatru

Cui i-e frică de Virginia Woolf?, iniţial spectacol de licenţă, este una dintre montările studenţeşti care au reuşit să-şi facă loc în repertoriul profesionist, intrând deja în al şaselea an (a sărbătorit, pe 27 mai, la Godot, cinci ani de reprezentaţii). Spectacolul, nominalizat la Uniter, în 2009, pentru Cel mai bun debut (Florina Gleznea și Ionuț Grama), are o istorie zbuciumată, văzându-se adesea pus în dificultăţi financiare şi de spaţiu, dar a reuşit întotdeauna să-şi găsească o gazdă – de la Studioul Casandra, a ajuns la Teatrul Act, la Nottara şi acum la Godot –, iar echipa este mai consolidată decât oricând. Citeşte tot articolul