Dacă îţi place Calvino – şi mai ales Dacă într-o noapte de iarnă un călător –, atunci eşti cu siguranţă spectatorul ideal pentru cea mai nouă producţie de la TNB, Băiatul din ultima bancă, în regia lui Theodor Cristian Popescu, după o piesă a dramaturgului spaniol Juan Mayorga. Distribuţia îl readuce în prim-plan pe Mihai Călin, pe care nu l-am mai văzut într-un spectacol atât de închegat şi de complex de la Neînţelegerea, tot la TNB, şi evidenţiază jocul excelent al unor actori foarte tineri, Andrei Chiran şi Rareş Florin Stoica, aceştia neavând roluri de umplutură, dimpotrivă, cel din urmă deţine rolul-cheie al întregului spectacol.

O falsă impresie pe care ai putea să ţi-o faci după primele câteva zeci de minute este că Băiatul din ultima bancă îşi propune să fie o satiră la adresa superficialităţii atât a elevilor de astăzi, cât şi a pseudointelectualilor snobi, care comentează arta printr-o „beţie de cuvinte” dincolo de care nu se află nimic. Dar nivelul acesta cade repede în subsidiar.

Evident că există, însă, din fericire, nu asta e miza piesei: în timp ce corectează lucrările elevilor care avuseseră de făcut o scurtă compunere pe tema „cum mi-am petrecut weekendul”, profesorul Germán (Mihai Călin) comentează cu soţia sa (Brânduşa Mircea), îngrijorat în urma răspunsurilor primite, în timp ce ea îi vorbeşte despre galeria de artă de care se ocupă şi care e intitulată, pompos, „Labirintul Minotaurului” (începea să se întrevadă un fel de dialog absurd, à la Ionescu, însă nici acesta nu s-a dovedit a fi structura de bază a spectacolului).

Punctul-cheie, de la care spectacolul începe să evolueze, neaşteptat, în direcţia dezvoltării unei intrigi complexe, este cel în care profesorul descoperă talentul literar în singura compunere ce merita atenţia. Cea a lui Claudio (Rareş Florin Stoica), băiatul din ultima bancă, prin care intră brusc în viaţa altui elev al său, Rafa (Andrei Chiran), a cărui familie constituie un fel de „obiect de studiu” pentru Claudio.

Din acest moment, am asistat la cel mai metatextual (şi intertextual) spectacol pe care l-am văzut. Plăcerea de a observa familia lui Rafa ajunge să fie împărtăşită şi de profesor, care citeşte cu o nemărturisită curiozitate fragmentele despre Rafa şi ai săi, pe care Claudio i le tot aduce. Singurul rol al lui Rafa şi al familiei sale e de a servi drept subiecţi pentru ochiul de observator al tânărului scriitor, care îi pune în diferite situaţii în funcţie de sfaturile literare ale profesorului.

Se creează o legătură maestru-discipol, în care Germán îi dă sfaturi elevului şi încearcă să-l îndrume să evite pastişarea marilor scriitori, gen Joyce, Dostoievski etc. În tot acest timp, profesorul este descurajat mereu de soţie, care nu înţelege ce bine poate face literatura în viaţa unui om.

„Nu contează dacă e adevărat, trebuie să fie verosimil” este sfatul profesorului. Numai că realitatea pe el îl va lovi cel mai brutal. Relaţia maestru-discipol se inversează, iar profesorul devine el însuşi personaj în naraţiunea ce prinde tot mai mult contur. Poate că, de acum înainte, va fi capabil să iasă din inerţia vieţii sale şi poate că „trezirea” sa va fi replica cea mai bună la întrebarea soţiei referitoare la literatură.

Din acest moment, întreaga intrigă îşi schimbă configuraţia. Dacă până acum credeam că există două planuri (al profesorului şi al elevului, alături de cel al familiei lui Rafa), cel mult trei (dacă e s-o considerăm separat pe soţia lui Germán, cu arta sa „elitistă”), din acest punct singurul plan „real” îi revine lui Claudio, adică… scriitorului.

Cel care trăieşte cu adevărat nu e nici profesorul „formator de caractere”, nici Rafa fiul pasionat de filosofie şi de sport, nici Rafa tatăl, pasionat şi el de sport, nici mama lui Rafa, al cărei singur gând e să renoveze casa, şi în niciun caz soţia lui Claudio, snoaba care dă lecţii despre artă. Ci tânărul care învaţă, prin literatură, să trăiască mai intens decât toţi aceşti oameni-marionetă.

Băiatul din ultima bancă nu îmi pare a fi un avertisment asupra pericolului de a amesteca planul real cu cel ficţional (dacă acest avertisment există, cade şi el în plan secund), ci o frumoasă pledoarie pentru literatură: viaţa nu reprezintă pretextul pentru creaţie, ci literatura este mijlocul prin care viaţa poate fi nu doar înţeleasă mai complex, ci şi trăită mai profund.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


2 comentarii
  1. AvatarDaniela

    Aveti idee cine a tradus textul? Ar trebui sa aveti. Din pacate traducatorul ramane anonim in cele mai multe cazuri, desi el este primul care garanteaza calitatea unui text…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *