Bookaholic

Declarată de revista Fortune, în 2008, cea mai bună carte despre internet, Ce-ar face Google a lui Jeff Jarvis aduce o perspectivă nouă asupra motorului Google, cu care ne-am obişnuit atât de mult, încât îl folosim pentru absolut orice, fiind, practic, parte integrantă din viaţa noastră. Google este adesea salvarea noastră (nu ştim ceva, căutăm imediat pe Google), iar autorul acestei cărţi tocmai despre acest impact vorbeşte, mai ales în domeniul finanţelor şi, în general, în toate aspectele societăţii actuale.

Jeff Jarvis consideră că necesitatea Google este atât de mare în prezent, încât vede în Google un fel de elixir magic, iar orice gest de „frondă”, pe care îl mai fac uneori companiile care consideră că Google câştigă de pe urma lor nu înseamnă, de fapt, decât sinuciderea:

„Aceasta este poţiunea la care ai acces în momentul în care Google te preţuieşte mai mult pentru că oamenii te preţuiesc mai mult. Cu cât ai mai multe accesări, linkuri sau menţionări, cu atât vei urca mai mult în lista rezultatelor generate de o căutare cu Google, ceea ce creează posibilitatea mai multor accesări. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, cei generaţi devin şi mai accesaţi.”

Pentru că este benefic să poţi fi găsit pe Google, acest lucru a generat o adevărată industrie, subliniază Jarvis, anual organizându-se conferinţe în urma cărora se presupune că trebuie să ştii cum să devii mai vizibil. Cu alte cuvinte, ţi se garantează accesul în „raiul internetului: chiar pe prima pagină cu rezultatele generate de Google”.

Ideea acestei cărţi a apărut într-un moment dramatic al istoriei Statelor Unite: în timpul atentatelor de pe 11 septembrie. Dacă până atunci, nu considera că ar avea de ce să-şi facă un blog, după 11 septembrie, Jeff Jarvis a simţit nevoia unui spaţiu unde să pună în scris toate amintirile despre acel eveniment. La rândul lor, alţi bloggeri au citit ce a scris el şi i-au răspuns, în nevoia lor comună de a-şi împărtăşi experienţele.

„O nouă structură media îmi apărea cu claritate: în ambele sensuri şi bazată pe colaborare. Ştiam că această structură va genera o redefinire a ideii de comerţ, marketing, politică, guvern, educaţie şi, per total, va schimba felul în care vedem lumea. […] Linkul şi căutarea cu ajutorul Google au pornit o revoluţie; această revoluţie era doar la început. […] Linkul schimbă arhitectura de bază a societăţii şi a industriei în acelaşi fel în care grinzile de oţel şi calea ferată au schimbat soarta oraşelor şi a naţiunilor. Linkurile funcţionează datorită Google.”

Jeff Jarvis propune şi o reconsiderare a ideii de carte. Din punctul său de vedere, cartea este aproape un fetiş şi că nu-i facem nici un bine dacă ne încăpăţânăm să nu schimbăm nimic. „Trebuie să ucidem cărţile pentru a le salva”, asta însemnând că trebuie să renunţăm  la cartea tipărită (idee nici ea prea nouă şi care, recunosc, nu-mi prea surâde, cum nu cred că-i surâde nici unui bookaholic).

Era internetului, spune Jarvis, nu este compatibilă cu formatul clasic al cărţilor. Cărţile digitale ar avea însă mai multe avantaje, permiţând adăugarea unor elemente sonore, grafice etc., pot fi căutate prin linkuri, pot genera mult mai uşor discuţii.

Era Google constituie o provocare şi pentru alte instituţii tradiţionale, cum sunt universităţile. El însuşi profesor la Graduate School of Journalism, din cadrul City University of New York,  Jeff Jarvis îşi doreşte un sistem educaţional în care studenţii să poată să aibă acces la cursuri oriunde, unde sunt mai importante creativitatea şi imaginaţia decât testele, unde capacitatea de memorizare trece în plan secund, fiind preţuită mai mult abilitatea de a raţionaliza şi de a face legături logice.

„Problema cu cărţile e că le iubim prea mult. Le punem pe un piedestal şi le tratăm ca pe reprezentantele celei mai înalte forme de cultură: obiecte de veneraţie, sacre şi intangibile. Cărţile sunt precum accentul britanic – orice propoziţie sună deodată mai inteligent, chiar dacă nu e.”

Ar trebui găsite modele noi de educaţie, iar unul propus de Jarvis ar fi sistemul de abunare: „Mă abonez la un anumit profesor sau instituţie şi primesc informaţii de ultimă oră, provocări, întrebări şi răspunsuri, pe parcursul anilor pentru care am plătit abonamentul”. Ar trebui în primul rând ca accentul pus pe obsesia memorării să se deplaseze înspre încurajarea căutării şi a curiozităţii.

Până şi instituţia religioasă a fost atinsă de era internetului: se pot găsi fragmente din „cărţile sfinte” peste tot pe internet, s-au creat şi comunităţi religioase virtuale care oferă membrilor posibilitatea de a iniţia discuţii, de a se angaja în dialog. Cum zice Jeff Jarvis, „Dumnezeu e popular pe MySpace şi pe Facebook”. Dacă nici Dumnezeu nu a scăpat de impactul Google, există totuşi excepţii: Apple – cei de la Apple nu-şi propun să cedeze controlul clienţilor, nu-şi face prea des mea culpa, nici nu ţine la transparenţă (nu are probleme să-şi atace propriii susţinători, atunci când consideră că aceştia au dezvăluit prea mult). Cum reuşesc să fie astfel? Prin calitate: „Apple poate încălca legile afacerilor din mileniul următor pentru că este Apple”.

Partea care mi s-a părut cea mai interesantă a fost cea legată de aşa-numita generaţie G, cea a tinerilor care comunică prin intermediul internetului. Se tot spune că era tehnologiei este o eră în care oamenii nu mai reuşesc să comunice cu adevărat. Eu cred însă că abia acum pot comunica în mod real (cu ce e mai reală o întâlnire „reală” la o cafea, dacă cei care se văd vorbesc stânjeniţi despre vreme?): după cum spune Jeff Jarvis, Google ne face mai transparenţi, nu ne lasă să uităm. Iar partea bună e că ne obligă să devenim mai toleranţi: „Cine suntem noi să aruncăm prima piatră, în condiţiile în care Google ne-a mutat pe toţi în case de sticlă?”. Şi trebuie să renunţă odată pentru totdeauna la spaima (care mie mi se pare total falsă şi nejustificată) că nu mai avem intimitate. Trebuie doar să deţinem controlul asupra informaţiilor pe care le dăm despre noi, iar beneficiile deschiderii vor fi mai mari decât aşa-zisele riscuri (autorul cărţii, dând informaţia că suferă de fibrilaţie arterială, a intrat în contact cu oameni care suferă şi ei de aceeaşi afecţiune şi astfel, a învăţat multe din experienţele altora, şi ei, la rândul lor, din experienţa lui).

O carte care pune sub semnul întrebării anumite idei pe care le luăm de-a gata, Ce-ar face Google propune o mai mare deschidere către adaptarea la noile condiţii ale erei tehnologice, pe care trebuie să le privim nu cu spaimă sau reticenţă, ci cu încrederea că, datorită lor, ne putem dezvolta în feluri care, până acum, nu erau posibile.

Jeff Jarvis, Ce-ar face Google?, traducere de Irina Henegar, Editura Publica, 2010