Bookaholic

FILIT a continuat, în a doua sa zi, cu un nou maraton de conferințe, lecturi, întâlniri cu publicul, un iureș literar care ne-a prins cu totul și care a culminat cu spectaculoasa întâlnire cu Guillermo Arriaga de seara la Teatrul Național.

Sahar Delijani, Gheorghi Gospodinov la Întâlnirile Alecart

Doi scriitorii din spații culturale provocatoare, unul al constrângerilor și al strategiilor de supraviețuire (Iranul) și altul, apropiat nouă dar nu foarte cunoscut, al tranziției (Bulgaria), Sahar Delijani și Gheorgi Gospodinov s-au întâlnit cu un public numeros, în mare parte format din elevi. Spuneam și ieri când povesteam de Alecart, m-a impresionat numărul mare de elevi și, mai ales, faptul că citiseră cărțile, puneau întrebări interesante, la obiect, erau curioși și entuziaști, cu un nivel de înțelegere al literaturii mult, mult peste clișeul “liceenii de azi nu mai citesc”. Gospodinov le-a remarcat frumusețea: “oamenii care citesc sunt înttodeauna mai frumoși”.

Sahar Delijani a scris o carte plină de sensibilitate despre dramele familiale datorare Revoluției Islamice din 1979 din Iran și a schimbărilor profunde pe care ea le-a adus. Întrebată dacă literatura, poate schimba realitatea, Sahar a spus că, în esență, nu, e o cale ce duce la schimbare, dar că e nevoie de multe alte forțe conjugate. “Literatura este o putere democratică.”, spune ea, care pune în cuvinte umanitatea noastră, îți dă perspective multiple, nuanțe, exprimă temeri și perspective.

În Copiii arborelui de jacaranda, Sahar vrea să surprindă momentul acela esențial când viețile personajelor se schimbă. Apoi le lasă intenționat în suspensie. În cazul experiențelor din regimurile totalitare, mai ales când vorbim de închisori sau execuții, avem și victime indirecte, cei apropiați condamnaților. Despre ei scrie Sahar, punând în lumină consecințele și dramele în familiile celor afectați, despre rezistență, supraviețuire, suferință și demnitate. Ideea de a scrie romanul i-a venit târziu, până atunci a mai avut încercări, dar mereu se gândea că, pentru a scrie literatură, trebuie să te bazezi pe imaginație. A învățat apoi că experiența personală e esențială și a transpus aici atât povestea ei, născută în închisoare, cât și a altor “copii ai revoluției”.

M-a impresionat ce a spus Sahar Delijani despre frică – deși nu a fost amenințată, căutătată după publicarea romanului (nu mai trăiește de la 12 ani în Iran), nu s-a mai dus în vizită în țară. Când crești într-un regim al fricii, ea intră în subconștient, îți condiționează acțiunile și viața.

Pornind de la cartea sa despre nimic, Un roman natural, Gospodinov vrea să scrie despre lucrurile de zi cu zi, banalitățile sau minunile pe care uneori nu le observăm și despre tranzițiile subtile. “Minunea vieții se întâmplă în micile momente de zi cu zi.” spune el. Poate de aceea poartă la el mereu un carnețel unde-și notează lucruri (din iași avea 3 pagini într-o singură zi!). Personajul lui se izolează în toaletă (e o adevărată teorie a toaletelor în acest roman fragmentat și cu multe referințe livrești), “avem nevoie de un loc unde nici Dumnezeu nu are voie să se uite”, glumește autorul.

“Cuvintele au puterea să facă lucrurile să se întâmple. Cuvintele sunt plasa cu care prinzi sensul. Atunci când cuvintele se epuizează, apare o tăcere care clarifică lucrurile.” spune Gospodinov. Vorbește despre carte, despre influențele lui Flaubert, glumește mult și spune că e o chestiune de ego că două personaje în roman au numele lui, nu unul. Un fel de “Doamna Bovary sunt eu” la dublu.

Gospodinov remarcă faptul că, deși România și Bulgaria sunt vecine, știm atât de puține lucruri unii despre alții. Totuși, spune el, autorii români sunt traduși acolo, mai mult ca cei bulgari aici.

Radu Aldulescu și Marius Daniel Popescu la Scriitori în centru

Întâlnirea dintre Radu Aldulescu și Marius Daniel Popescu a fost un ping pong de idei între două personaje aparent opuse, cu viziuni diferite despre scriitură și viață.

Marius Daniel Popescu, volubil, relaxat, plin de umor și cu un discurs hedonist, a declarat încă de început că îi place viața în toate formele ei. “Joc rolul vieții mele”, spune el. Nu mitizează literatura, nu consideră scriitorii mai presus de alți oameni, crede că oricine își face bine treaba într-un domeniu are aceeași valoare. Spune că nu cuvintele fac viața, viața e mai complexă decât scrisul, și refuză orice perspectivă elitistă asupra literaturii și scrisului.

Marius Daniel Popescu face parte din Grupul de la Brașov, dar a plecat din România, îndrăgostit fiind de o elvețiancă. În Elveția, e șofer de autobuz și spune că reponsabilitatea șoferului e infinit mai mare ca a unui scriitor. “Nu ai nevoie de o pecete ca să-ți trăiești viața.” Spune că pentru scriitorul român cu pretenții, e de neconceput să fii șofer, apoi să fii invitat la festivaluri internaționale de literatură sau să iei premii. “Sunt la fel de fericit aici ca la volan.”

“E o prostie meseria de scriitor”, exclamă el, “Radule, tu ai diplomă de scriitor, mă? Lasă-mă, dracu, în pace cu meseria de scriitor! Să ne iasă din cap că scriitorul e un lider care duce un mesaj”. 🙂

“Nu am pretenția că ă învăț eu care e mesajul ce e cartea, ce e cultura. Nu scriu pentru un anumit public. Fac un produs cu ajutorul cuvintelor. Pentru mine nu există bananlitate. Sau, dacă exită, totul e banal și sacru în același timp.”

Nu-i citisem cartea lui Marius Daniel Popescu dar, recunosc, personalitatea sa puternică și discursul relaxat, simpatic, optimist și foarte uman m-au făcut s-o cumpăr înainte de a se termina întâlnirea.

“Viața nu e crudă, domne!”, îi spune el lui Radu Aldulescu, un scriitor care nouă ne place mult-mult, cu o viziune opusă, asumată, asupra scrisului și misiunii scriitorului, care trăiește în și pentru literatură.

Radu Aldulescu vorbește despre Faulkner sau Mo Yan, despre care spune că i-ar plăcea să-i fie “nași”. “Statutul social al scriitorului e praf și pulbere, scriitorul începe să nu mai însemne nimic, contează din ce în ce mai puțin. “, spune el, amintind cât de puțin se câștigă din literatură, atât la propriu cât și la figurat. Relaționează prost cu oamenii și cu instituțiile, mărturisește, și dă ca exemplu proasta colaborare pe care a avut-o cu lumea filmului, în special cu Lucian Pintilie, când și-a dat seama că jocurile din sistemul editorial se aplică și în cinematografie. “Filmul nu se poate lipsi de spectacol. Filmele românești ucid spectacolul. ”

Dacă Marius Daniel Popescu trăiește în prezent, Radu Aldulescu spune că “Scriitorul e mai legat de trecut decât omul obișnuit. Când se rupe de trecut, riscă șă-și piardă harul. “, mărturisind și că scrie pentru cititorul care e, nu pentru public.

Mariana Codruț și Emilian Galaicu-Păun la Casa Poeziei

Aceeași Casă „Dosoftei”, tot în jur de treizeci de oameni – publicul a fost format, ca și în prima zi, și din alți poeți sau prozatori cunoscuți: Alexandru Vlad, Liviu Antonesei, Elena Vlădăreanu, Constantin Acosmei, Dumitru Crudu, Matei Hutopilă etc. etc. -, doi invitați (poeți, bineînțeles) și un moderator (da, poet 🙂 ).

Începe evenimentul, cu o sesiune de lecturi intercalate din poemele celor doi scriitori: Mariana Codruț (o voce delicată, timidă, cu mici accente pe diverse pasaje din versurile sale) și Emilian Galaicu-Păun (un timbru vocal grav, puternic, expresiv, un adevărat spectacol poetic).

Cum moderatorul a fost tot Radu Vancu, precum și la un eveniment de ieri, discuțiile au fost reluate de unde au fost lăsate în ziua precedentă: ce sunt poeții invitați, berrymanieni sau nabokovieni? Mai precis, cred în biografia inclusă în scrierile lor sau cred că aceasta nu-și are locul în poezie?

Mariana Codruț a răspuns: „Scriu despre ceea ce trăiesc, gândesc, mă obsedează, încerc să fac un text convingător. Nu cred în poezia făcută în cap, chiar dacă știu că textul trebuie controlat tehnic. Eu cred în literatura făcută din viață”.

Emilian Galaicu-Păun a fost de acord cu viziunea doamnei Mariana Codruț: „Oricât ai construi niște zorzoane, oricum transpare ceva din biografia ta, de cele mai multe ori de acolo de unde nu te aștepți. (…) Eu aș pune un semn de egalitate între biografie și ficțiune”.

Alexandru Vlad, aflat în sală, a intervenit atunci când moderatorul a dat cuvântul publicului: „Poeziile pe care le-am auzit au fost ale mele. Poeziile pe care ei le-au citit sunt ale lor. Dacă poemele respective au fost și ale noastre, și ale lor, atunci a fost poezie bună. Și-atunci ce întrebări să mai pun?”. A fost aplaudat pentru intervenția sa faină. Elena Vlădăreanu a acceptat „provocarea” lui Radu Vancu și le-a adresat invitaților următoarea întrebare: „Cât timp vă ia să scrieți o carte?”.

Iată și afirmațiile poeților:

„Primul roman l-am scris în doi ani, o carte de poezie am scris-o într-o iarnă – pentru că mi-am rupt piciorul și a avut cineva grijă de mine. Nu scriu ușor. Țin foarte mult la construcția simplă. De aceea tai și scriu, tai și scriu” (Mariana Codruț).

„Dacă între primele cărți erau trei-patru ani distanță, apoi au devenit zece ani și poate ar fi fost douăzeci dacă nu se întâmpla ceva pentru a face asta. Romanul l-am scris, de fapt, în vreo paisprezece ani”(Emilian Galaicu-Păun).

Conversația a continuat lin, ambii poeți împărtășindu-ne detalii în ceea ce privește actul scrierii, poveștile din spatele cărților lor, greșelile de tipar grosolane de pe vremea comunismului, pline de umor, ale titlurilor unor cărți, despre alte confuzii de tipografie ș.a.m.d.

Radu Vancu a punctat din nou, amintind de ideea lui Amos Oz, care spunea, atunci când a venit în România, că are două stilouri, unul cu care scrie proză, iar altul cu care scrie texte publicistice. Și a pasat: „Cum face Mariana Codruț?”.

Răspunsul a fost prompt: „Eu am trei stilouri, cu unul scriu poezie, cu altul proză și cu cel de-al treilea publicistică. Pot să fiu și ironică, și sarcastică, și agresivă etc.”.

A urmat o repriză de lectură, în care Mariana Codruț, de exemplu, a citit „Tabieturile nopții de vară”, poeme cenzurate.

Moderatorul și-a făcut excelent treaba, începând o altă discuție, după un citat din Donald Morrison: „În absența unei opresive puternice, subtilitatea pierde. Ceea ce au de făcut scriitorii care trăiesc într-o lume mai liberă, pentru a nu pierde subtilitatea textelor lor, este să-și inventeze un dușman”. Care sunt dușmanii voștri, întreba apoi Radu Vancu.

Mi s-a părut foarte fain ceea ce a spus doamna Mariana Codruț, așa că voi reda aici: „Nu cred că trebuie să-mi inventez un dușman, acesta există în jurul nostru, sub mai multe chipuri: sărăcia, porcăriile din mediul politic, minciuna, manipularea etc.”.

Zumzet în sală. Poeții și prozatorii s-au stârnit :). Au pornit conversații în contradictoriu, mai ales că poetul Liviu Antonesei a prezentat o viziune sumbră a literaturii, prezicând un sfârșit apocaliptic. A vorbit despre literatura de consum și cum sugrumă aceasta gusturile oamenilor, până când literatura nu va mai exista. Aceste afirmații, dezvoltate și înainte de poet, au provocat agitație în sală, astfel încât mulți spectatori au intervenit și și-au exprimat opinia despre cele spuse de Liviu Antonesei, de cele mai multe ori contrazicându-l. Evenimentul s-a încheiat, totuși, pașnic :), cu tonuri ceva mai optimiste.

Romain Puertolas, Ana Maria Sandu și Corina Sabău la Scriitori în centru

În întâlnirea moderată de Ion Bogdan Lefter, autorul francez Romain Puertolas s-a întâlnit cu scriitoarele Ana Maria Sandu și Corina Sabău, într-o discuție despre cum au ajuns al roman, urmând trasee diferite, despre autoficțiune și imaginație și despre evenimentele care i-au format și inspirat.

Ana Maria Sandu spune că mereu a fugit de eticheta de poetă, dar că simte că scrisul ei e undeva între genuri, o proză poetică, undeva între autoficțiune și imaginație.

“Așa cum medicii fac disecție în fiecare zi și nu știu cum e să ai corpuri vii, așa e și când scrii genul ăsta de text: tu ești propriul corp disecat, nu știi cum e altfel, nu e confortabil, nu-mi imaginez cum aș putea scrie altfel. Cred că, orice aș face, ajung la autoficțiune. Mă interesează obsesiile mele până la capăt chiar dacă le ambalez în povești mai mult sau mai puțin îndepărate de proximitatea mea. ” spune ea.

Corina Sabău se declară la polul opus. “Propriile mele obsesii mă plictisesc”, spune ea, adăugând că scriitorii pe care îi admiră sunt cei care construiesc lumi ficționale, că îi place să scrie povești care să se îndepărteze de autobiografie. “Mi-ar plăcea să evadez din mine prin scris și să mă apropii de ceilalți”. O vreme a simțit că scrisul este domeniul unor aleși, de care nu se poate apropia.

Romain Puertolas a avut un traseu cel puțin interesant: a încercat o grămadă de meserii, spunând că de mic era curios și se plictisea repede, a lucrat la circ, a fost “antimagician” iar acum lucrează în poliția de frontieră. A scris mai multe cărți înainte ca aceasta să fie publicată și să aibă succesul foarte mare pe care l-a avut. Fakirul e o carte scrisă pe telefon (!), în metrou.

Apropos de tema autoficțiunii, Puertolas spune: “Încerc să abordez tot ce trăiesc cu umor și distanță, mi se pare plicticos să descrii lucrurile exact cum sunt ele. Le dau lucrurilor ceva în plus. Scriu ficțiune totală dar găsești, bineînțeles, autobiografie, scriem doar despre ce cunoștem. Nu mă interesează să-mi povestesc viața așa cum este. În literatură am ocazia să mă transform în ceea ce vreau. În următoarea mea carte, voi fi o femeie.”

Cât despre implicarea scriitorului și racordul la lumea în care trăiește, deși nu este adepta unei literaturi angajate, Corina Sabău spune că “Mi se pare esențial pentru un scriitor să știe pe ce lume trăiește și să aibă niște opțiuni.  Scriitorii în viață pe care îi admir au opțiuni politice bine formulate. ”

Ana Maria Sandu se consideră norocoasă că a făcut doar presă culturală și că acolo scrie doar despre lucrurile care o interesează cu adevărat.

Puertolas se raportează mai degrabă la cărți decât la problemele sociale din jurul lui. Lucrând în poliție, are acces și le tratează indirect în cărți, mai ales când vorbim de situația imigrantului, domeniu de care el se ocupă. Totuși, pe primul loc e fantezia.

Gabriel Chifu, Alexandru Vlad, Jens Christian Grøndahl la Scriitori în centru

Întâlnirile denumite „Scriitori în centru” sunt absolut savuroase. De data aceasta, de la ora 18, chiar înainte de Serile FILIT, cu Luminița Corneanu pe post de moderator și Gabriel Chifu, Alexandru Vlad și Jens Christian Grøndahl invitați. Mi s-a părut fain că, spre deosebire de alte evenimente de acest tip, Luminița Corneanu a structurat întâlnirea astfel încât scriitorii cu care a purtat diverse conversații să și citească un fragment dintr-una dintre cărțile lor. Cei prezenți au apreciat acest lucru și s-au arătat încântați de pasajele alese de autori.

Piazza Bucarest (cronica noastră aici) are o româncă în centrul cărții, deși mai mult absentă, spunea Luminița Corneanu. După care l-a întrebat pe domnul Jens Christian Grøndahl, afirmând că nu se poate abține 🙂 : „Ce v-a determinat să scrieți o carte al cărui personaj principal să fie o româncă?”

Răspunsul scriitorului: „Uneori originea unui roman îmi scapă și, atunci când scriu o carte, îmi dau seama că tema respectivă există de mult timp în mintea mea. Unele sunt conștiente, altele nu. Ca în multe alte romane de-ale mele, acesta este un roman despre dislocare, dezrădăcinare, oameni care au pierdut contactul cu acasă. (…) O condiție a vieții moderne, așa cum o cunoaștem noi astăzi, este acest sentiment al neaparținerii unui loc. (…) Este o poveste bazată pe fapte reale, în mare măsură. Cunoscusem o femeie din Danemarca, româncă, care venise în România așa cum a venit Elena din carte, pentru a avea șansa de a trăi în apusul Europei. Ca în roman, i se oferise o căsătorie albă, și m-am hotărât să folosesc asta, așa cum am folosit și alte detalii ficționale și le-am îmbinat”.

Cu o voce seducătoare, aproape încercând să se disculpe, acesta a continuat:

„Trebuie să vă spun un secret: până astăzi, eu nu am fost în România. Este avantajul scriitorului, cel care poate scrie despre un loc chiar dacă nu a fost acolo. Și sunt și leneș, nu-mi place să mă documentez foarte mult; dacă aș face asta, aș încerca să îndes totul acolo, așa cum faci cu un cârnat”. Nu e prima dată când am auzit că documentarea nu este o preocupare favorită a unui scriitor, același lucru l-a declamat și Guillermo Arriaga la Serile FILIT. Nu-mi dau seama în acest moment dacă e de bine sau de rău…

Luminița Corneanu a preluat ștafeta de la Grøndahl și i-a întrebat pe cei doi scriitori români dacă și la ei romanele au început cu mult timp înainte să le scrie.

Alexandru Vlad: „Ploile amare (n.r. cronica noastră aici) au început, dacă sunt sincer, în anii ’80, atunci când cenzura oricum nu-mi permitea foarte mult. (…) După ani de jurnalism, stilul meu s-a schimbat și am atacat din nou aceeași problemă. De data aceasta, am încropit o nouă realitate folosind destul de puțin din textele vechi – în Elveția, într-o noapte, le-am aruncat, de altfel, aproape pe toate. Dar a rămas ideea. Și am vrut ca atât cei sofisticați, cât și cei care citesc mai puțină literatură, să fie capabili să o înțeleagă”.

Gabriel Chifu: „Eu mă salvez prin poveste. A fost o poveste care a început într-un fel și a sfârșit într-altul foarte surprinzător pentru mine.”

Douăzeci și cinci de ani de la căderea comunismului și, totuși, subiectul acesta ne bântuie, puncta Luminița Corneanu. „Cât ne va lua să îl depășim?”, a întrebat moderatoarea.

Gabriel Chifu: „Eu cred că fiecare carte este despre existența oamenilor, despre viețile noastre, care, întâmplător, s-au petrecut într-o anumită perioadă. Aș spune că este obsesia omului, nu a comunismului”.

Alexandru Vlad: „Atâta timp cât eu nu mă plictisesc de cărțile colegilor mei, care scriu pe această temă, eu zic că subiectul comunismului nu este consumat. E o problemă de condiție umană, comunismul are încă trecere la tineri din Franța, de exemplu. Dacă ale noastre cărți nu vor pomeni comunismul, mi-e teamă că tinerii vor uita și vor fi atrași spre această ideologie”.

În cele ce a urmat, s-a vorbit despre torționari, închisoare, creionarea personajelor, cum se documentează, cum se pun scriitorii în pielea personajelor, ce se întâmplă când se așează să scrie (cum decurge procesul creativ), cursuri de scriere creativă (niciunul dintre cei trei nu au predat astfel de cursuri) etc. Grøndahl a fost foarte încântat să-și asculte colegii români și a declarat că a avut multe de învățat de la aceștia.

***

Redau, mai jos, o mică selecție din restul conversațiilor de ieri:

„Atunci când scriem, nu dăm cititorului mai mult decât îi trebuie. Noi nu descriem sentimente, ci le provocăm. Cititorul trebuie folosit: cu cât pune el mai mult în carte, cu atât declară că i-a plăcut mai mult cartea” (Alexandru Vlad).

„Nu-mi cunosc personajele atunci când încep să scriu, sunt ca niște oameni în ceață. Pentru mine, a scrie înseamnă a descoperi” (Jens Christian Grøndahl).

„Limbajul literar deschide moduri de a-ți imagina lucruri la care altfel nu a avea acces. Asta ne arată magia literaturii este aceea că ajunge la un fel de universalitate. (…) Lucrul ciudat este că ideile vin chiar la țanc, nu știu cum se întâmplă asta. Uneori, este precum atunci când vezi un val și îl urmezi fără să te gândești” (Jens Christian Grøndahl).

„Nu tema face marea literatură. O carte extraordinară poate fi una care descrie o femeie și un bărbat într-o gară, de exemplu” (Gabriel Chifu).

„Eu întotdeauna scriu cu un plan, bine pus la punct. Textul scris cere alt text scris. Lucrez zilnic. Într-o zi se poate să scrii un text genial, găsind o soluție genială, dar asta te duce deja în altă parte. Așa că schimb lucruri pe parcurs, apar altele în geometria inițială” Alexandru Vlad, cu tot felul de povești faine în desagă.

„Cred că scrisul și nevoia de a scrie vine din singurătate, din angoasa că nu aparții nicăieri. Așa că scrisul este un mod de a stabili o relație intimă cu ceva ce este comun” (Jens Christian Grøndahl).

„Când ești tânăr, e foarte bine să ai pe cineva lângă tine care să te sfătuiască. Într-un fel, eu sunt încă fidel ideii conform căreia scriitorul este un om singur” (Jens Christian Grøndahl).

***

Sperăm că v-au suscitat interesul pentru FILIT micile noastre relatări ale câtorva evenimente din cea de-a doua zi de festival literar ieșean. Vine weekend-ul, așa că vă așteptăm la Iași, să ne cunoaștem printre evenimentele de marcă.