Volumul colectiv „Cel mai mult și mai mult. Seniorii”, coordonat de Florentina Sâmihăian și Liviu Papadima, ilustrat de Dan Ungureanu, conține texte de Florin Bican, Ioana Bot, Lavinia Braniște, Max Gruenwald, Laura Grunberg, KJ Mecklenfeld, Călin Andrei Mihăilescu, Alex Moldovan, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Adina Popescu, Simona Popescu, Ana Rotea, Doina Ruști, Matei Sâmihăian, Dan Stanciu și Elena Vlădăreanu. Lansarea acestuia va avea loc la Târgul Internațional Gaudeamus, sâmbătă, 25 noiembrie, de la ora 11:00, la standul Editurii Arthur. Până atunci, vă dăm spre lectură un fragment din povestirea lui Dan Stanciu, „Multul în zbor”.
Multul în zbor, de Dan Stanciu – fragment
Nu-s mulţi ca Multul, cred. E un fenomen mondial în cartier, e singurul băiat de vârsta noastră, pe care-l știu, în care ar încăpea doi ca noi și ar mai rămâne loc destul, ca să nu stăm înghesuiţi. De fete nu mai zic, toate sunt niște scobitori pe lângă el, chiar și cele rotunjor-plinuţe, din categoria „Am mâncat doar o felie de brânză degresată la prânz și simt că pocnesc blugii pe mine“. La anii lui (treișpe și ceva mărunţiș), are un metru șaptezeci și peste nouăzeci de kile, cântărit dimineaţa, pe stomacul relativ gol, înainte de micul dejun (vorba vine mic, ai sătura cu ce-și pune el în farfurie întreaga echipă de rugby a Noii Zeelande, plus antrenorul, rezervele, medicul echipei și balonul oval). Dar nu e gras: e masiv, impunător, gigantic și, în faţa lui, oricât ai încerca să te umfli în pene, ești un pigmeu, o piticanie. Pe scurt, e un colos. Pe lung, e tot ce ţi-ai putea închipui mai mare, dar fără să fi crezut vreodată că poate exista pe lume un om atât de amplu, pe care nicio hiperbolă n-ar fi în stare să-l descrie și, rușinată, s-ar declara învinsă.
De aia nici nu i se zice Grasul, cum li s-ar zice unora cu adevărat grași. Într-o zi, careva (era unul abia intrat în gașcă, un novice cam încrezut pe atunci, care nu învăţase regula de bază, aceea care spune să ai grijă cum vorbești cu Multul, ca să n-ai probleme) a încercat să se dea isteţ zicându-i „Piedone“, dar Multul s-a uitat la el cu atâta milă, încât ăluia, în secunda următoare, i s-au înmuiat genunchii și era cât pe-aci să pice pe asfalt, dacă nu l-am fi ţinut noi. A trebuit să bea un litru de Cola ca să-și revină parţial în simţiri și vreo două ore a umblat ameţit, vorbea dublând r-urile, „îmi parre rrău, îmi parre foarrte rrău, n-am vrrut…“
Porecla de Multul i se trage de la o întâmplare petrecută mai demult, pe când avea zece ani și numai șaptezeci și patru de kile, în alergare (în repaus avea șaptezeci și cinci spre șaptezeci și șase, iar dacă se gândea la pătratul ipotenuzei ajungea rapid la optzeci de kile). Ieșiserăm din bloc să ne ducem la școală, eram veseli, se apropia iunie în pas vioi, auzeam în depărtare glasul roţilor de tren, ale unui tren de marfă care venea din Franţa cu vagoanele pline de vacanţă. Și am trecut, purtaţi de miresmele euforizante ale vacanţei, pe lângă un nene de la scara A care descărca niște lăzi cu mere din portbagajul mașinii. (Era un nene anonim, nu era nea Petrache sau nea Relu de la trei, pe ăștia îi știam și-i salutam, ne mai întrebau câteodată: „Ce face tata, nu vine la un pescuit?“) Sandu – care pe vremea aia răspundea la acest nume, încă nu preluase porecla de Multul – mergea în urma noastră ca să ne păzească spatele fi indcă, spunea el, faţa ne-o putem păzi singuri. Iar nenea cu merele n-are de lucru și îl întreabă: „Auzi, puștiule“ (era unul dintre acei adulţi care îţi zic „puștiule“ ca să se simtă ei mari și tari), „tu nu știi să dai bună ziua?“ „Ba știu“, îi răspunde Sandu, „dar o dau când e cazul, altfel o păstrez pentru mine.“ „Și acum nu-i cazul?“ „Nu e.“ Ăla, mirat, pune jos lădiţa pe care o scosese din mașină, se uită mai atent la el și-i zice: „Păi, de ce?“ „Fiindcă nu-s puști.“ (Pe noi, îţi dai seama, ne umflase râsul, eram pregătiţi să intrăm în etapa a doua, aia cu hohote.) „Și-atunci, ce ești?“, întreabă nenea, cu vocea oarecum în scădere. „Ceva mai mult. Mult mai mult“, îi dă Sandu lovitura de graţie, lăsându-l mască. Năucit, omul și-a recunoscut înfrângerea și, spre surpriza noastră, a dat dovadă de fairplay. „Bine, șmechere“, a zis, „așa e, cum zici tu. Ia de-aici un măr, că-l meriţi. Luaţi și voi, bă, câte unul, să râdeţi mai cu poftă.“ Am luat și am plecat mușcând din mere.
