Boris Mercuti, profesor la o importantă universitate, află cu stupoare că tatăl său, pe care nu a reuşit niciodată să-l egaleze din punct de vedere profesional, i-a lăsat moştenire un manuscris-testament. De aici începe o călătorie în timp, din anii ’70 ai regimului comunist pînă într-un viitor îndepărtat, anul 2098, prin intermediul noilor manuscrise care ies la suprafaţă. Personajele acestora se transformă la rîndul lor în naratori, ca într-un joc ameţitor al oglinzilor, iar ficţiunea se contopeşte cu realitatea, modelată după voinţa fiecărui nou Scriptor. Oamenii devin plastilină în mîinile scribului la care se află peniţa, iar lucrurile iau mereu o turnură neaşteptată, cariere înfloresc neaşteptat şi vieţi sînt ruinate nemeritat – toate evenimentele derulîndu-se spre un final surprinzător.

Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este captivant, amuzant şi, nu în ultimul rînd, plin de scene care îţi dau fiori, precum romanele gotice de odinioară.

„Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile”, de Codrin Liviu Cuţitaru – fragment

Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
248 p.
Carte publicată şi ediţie digitală

Intrat în anticamera Rectorului, Normanu se mai linişti puţin. Pînă şi tenul îi căpătase o nuanţă ceva mai vioaie faţă de ziua precedentă, cînd fusese exmatriculat. Dacă Rectorul îl chemase la el însemna că statutul lui de student nu fusese încă anulat complet. Se mai afla cumva într-o poziţie oficială. Mai exista deci o şansă… Lucrurile se petrecuseră cu o repeziciune înfiorătoare. Decanul Septimiu Erecheş, un intelectual fin, despre care auzise numai comentarii pozitive de-a lungul vremii, convocase Consiliul Profesoral fără ştiinţa lui Petronel, chiar în ziua întîlnirii sale cu doamna Vîrgă. În unanimitate, conducerea Facultăţii de Filologie a decis exmatricularea sa „pentru conduită incompatibilă cu calitatea de student şi cu valorile societăţii socialiste”. Nu ştia cum să reacţioneze, era total dezorientat, şocat, bulversat. Limba franceză fusese, încă din copilărie, marea lui pasiune. Pentru ea venise la Universitate, nu pentru… „jurnalism”. Acum totul, iată, se prăbuşea. De la o prostie… Rectorul îl convocase însă aici. Exact după două zile, aşa cum prezisese „Monstrul”. Trebuia să fie optimist. Să se apere cu convingere! În anticameră, la un birou, un bătrînel cu tremurul specific bolii Parkinson îl privea circumspect.

— Esti de la soţial? întrebă el la un moment dat.
— Nu, ştiţi… sînt la dumneavoastră cu o problemă personală. Am fost convocat… făcu un gest timid către uşa capitonată, pe care scria mare: RECTOR.
— Aa! Esti pentru concurţ?
— Concurs? întrebă Normanu speriat (cuvîntul „concurs” ajunsese să-i creeze fibrilaţii!). Nu, nu, cu siguranţă nu pentru un concurs am venit…
— Da’ pentru ţe-ai venit? Aiţi trebi să stim egzact ţe se întîmplă. Da’ ţe-i debandada asta?
Moşuleţul părea, subit, indignat.
— Vă rog să mă iertaţi!

Lui Petronel i se strînse inima la gîndul determinării involuntare de noi complicaţii.

— Nici eu nu ştiu de ce am venit! Am fost chemat… Poate chiar pentru concurs. Habar n-am. Urmează să aflu…
— Aha!

Bătrînul se potoli, dar continuă să-l studieze cu o curiozitate făţişă.

— Poate că vei cîstiga concurţul! reveni în discuţie bizarul personaj, însă cu un alt ton, mult mai prietenos.

Arătă ceva în sus, sugestiv. Petronel nu înţelese. Apoi zise vesel, întinzîndu-i mîna:

— Îmi pare bine! Eu ţînt profeţorul Goanţă. De la Matematică. Acum penţionar. Altădată, leu al amfiteatrelor…
Îi strînse palma moale tremurînd tot.
— Prin bunăvoinţa tovarăsului Rector, ţînt mereu aiţi în anticameră, ca ofiţier de serviţiu. Azut secretarele care mai pleacă… Uite, ca acu’, de pildă! Da’ matale de ţe ziţeai c-ai venit?

Normanu răsuflă uşurat cînd apăru în birou Prorectorul Panaite. Chiar dacă acesta îi evită privirea cu un aer vinovat (şi el votase, în Consiliu, eliminarea lui, deşi, paradoxal, îl aprecia mult ca student), Petronel fu fericit că vedea o figură familiară.

— Intru la tovarăşul Rector! spuse, cu jumătate de gură, Prorectorul şi se făcu nevăzut prin uşa masivă, înainte ca Goanţă să poată răspunde.

Se ivi şi una dintre secretare. Normanu răsuflă uşurat, pentru că bătrînelul tocmai părea a fi pe punctul de a-i adresa o întrebare. Cu siguranţă interogaţia ar fi fost de ce venise el acolo? Femeia îl măsură, la rîndul ei, cu o oarecare suspiciune.

— Eşti Normanu, studentul exmatriculat?
— Da, doamnă…
— Aşteaptă aici! Nu poţi fi primit deocamdată. Vom fi anunţaţi cînd va fi posibil.
— Da, e în regulă!
— Cum adică? se burzului, neaşteptat, femeia.
— Am vrut să spun că nu este nici o problemă, răspunse Petronel derutat. Ştiu că tovarăşul Rector e… foarte ocupat şi trebuie… să aştept… Sînt în regulă…
— Ce vrei să insinuezi?
— Nimic, vă rog să mă credeţi!

Normanu păşise deja peste pragul disperării. Bănuia că dezvoltase o maladie psihică şi îi tulbura, prin urmare, pe cei din jur fără să-şi dea seama. Noroc cu Panaite, care ieşi din biroul Rectorului, din nou, salvator, strecurîndu-se afară din anticameră, acum în sensul opus, precum o fantomă.

— Încep să cred că anumite decizii se iau foarte corect! încheie secretara, ostentativ, discuţia, lăsîndu-şi privirea asupra documentelor răspîndite pe birou.
— Ţe deţizii? Ţe tot vorbesti acolo? Ai găţit gorn?
— Nu, tovarăşe profesor, studenţii ăştia au golit pur şi simplu patiseria. Îmi pare rău, nu aveţi corn astăzi.
— Si ţe dacă nu-i moale, crezi că nu am dinţi?

În birou apăru o tînără agreabilă, mirosind frumos. Îi zîmbi secretarei, arătînd înspre uşă: „Pot să…?”. Secretara surîse complice şi o invită imediat să intre cu gesturi amicale: „Sigur că…!”. Tînăra şerpui înăuntru. Normanu îşi frămînta mîinile. Anxietatea îl cuprindea iarăşi. Scurta clipă de optimism se pierduse în acest decor auster. Simţi un fior de gheaţă în spate: TATA!!! Ce va spune severul ofiţer cînd va afla despre aceste întîmplări? Poate că îl va omorî şi aşa se va termina totul! Va fi, indubitabil, mai bine! Şi-aşa nu mai înţelegea ce se petrecea cu el şi în jurul lui. Intrase într-un joc terifiant, ale cărui reguli îl depăşeau, vorba doamnei Vîrgă. Un deznodămînt teribil va fi unica soluţie a ieşirii din criză!

Despre Codrin Liviu Cuţitaru

Codrin Liviu Cuţitaru (n. 8 iunie 1968, Iaşi) este anglist şi americanist, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Predă literatură victoriană, romantism american, istoria coloniştilor puritani în Lumea Nouă şi teorie critică. A fost bursier Fulbright în Statele Unite (1993-1994), visiting professor în Anglia, Germania, Italia (1995, 2000, 2002, 2009, 2012, 2013, 2015) ş.a., directorul şcolii doctorale de Studii Filologice (2009-2012) şi decanul Facultăţii de Litere. Are rubrici săptămînale permanente în hebdomadarul bucureştean Dilema veche şi în Ziarul de Iaşi. E membru în numeroase societăţi academice din Europa şi America.
A scris, pînă în prezent, nouă volume de autor, predominant de critică, teorie, istorie literară şi eseistică. Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este primul său roman.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *