Anti-damblale” se numește noul volum al nuvelistului bucureștean Radu Cosașu (88 de ani). E o colecție de publicistică post-‘89, texte care au trecut proba timpului și se pot citi și în 2018 și se vor putea citi și în 2088. Și, dacă vreți să știți, Radu Cosașu e fericit că acest volum a apărut chiar în luna august, lună esențială din biografia sa – fixată pentru totdeauna între 23 august și noaptea invadării Cehoslovaciei de către trupele sovietice, timpul brutal al sfârșitului Primăverii de la Praga, vremea dezvrăjirii definitive de utopia comunistă.

Muzică

Sunt momente muzicale când, (aproape) sistematic trecând pe lângă Mega Image (pe vitrină, un anunț: „Cetățeni, relaxați-vă! Avem prețurile cele mai mici!”), îți răsare în auz indicația unui tânăr dirijor și pianist francez, Fray, David Fray, către coardele orchestrei care repetă andante-le Concertului de Bach: „Vă rog să mențineți sunetul continuu, ca niște psihopați!”.

Dans

Sunt seri când, deodată, apare mătușa aceea din Tel Aviv pe care ai dus-o, ante-‘89, la „Țăndărică” – peste drum de Telefoane -, la o nocturnă cu Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu, iar la ieșire te-a rugat s-o mai duci o dată, dar nu ai reușit, fiindcă la ea acasă începuse un nou război și „trebuia să fie acolo”. A murit în 2006, la 97 de ani, și, de câte ori mă vedea, mă întreba, indiferentă la trecerea timpului, ce mai dansează Miriam și Gigi.

Progresul

Cervantes nu a cunoscut trenul.
Shakespeare nu a văzut niciodată o cameră video.
Eminescu nu a văzut o debarcare pe lună.
Tacit nu a deschis niciodată un ziar.
Kant nu a mers cu metroul.
Dumas nu a știut ce este un cosmonaut.
Balzac nu s-a așezat în fața unui bancomat.
(…)
În fond, toți s-au descurcat foarte frumos, conformându-se legii nescrie: On peut pas empêcher le progrès.

Literatura

Înainte de a fi evreu sau creștin, problema, în România, pentru un intelectual, e cum să fie democrat într-un stat în care libertatea e un nume emfatic dat unui limbaj politic, sentimental, religios, cu inspiratoare aspecte bonome. Nu e ușor nici să fii român – și înainte, și după ‘89.

***

M-am potrivit însă cu câteva experiențe ale unor evrei, nu întâmplător scriitori:
cu Isaac Babel, pe plan moral,
cu Mihail Sebastian, pe plan național,
cu Herzog al lui Saul Bellow și Nathan Zuckerman al lui Philip Roth ca eroi literari;
țin la ei ca la rude de sânge, literatura e singura ființă care îți dă putința de a-ți alege o familie.

Moscova

M-am îmbolnăvit perfect la Moscova, toamna; eram într-o delegație a Difuzării Filmelor, având în frunte un fost ambasador la Rabat, plus un critic de cinema și un contabil din Centrală; eu, al patrulea, cu frică de avion, urma să sosesc cu trenul și să mă întâlnesc cu ei în gara Kievskaia.

(…)

După un sfert de veac, „băiatul” mergea singur noaptea prin Moscova, căutând sala Congreselor, găsind-o și așezându-se la rând ca să depună pardesiul la garderobă, aducându-și aminte în acea clipă de un singur text: articolul unui cunoscut critic literar român care, prin ‘50, ridicase un imn garderobierei de la Balșoi Teatr, cea care îi cususe agățătoarea paltonului, întruchipând astfel extraordinara generozitate a omului sovietic, dusă până la acest infinit mic. (…)

Oamenii sovietici

(…) lângă garderobiera mea stătea pe scaun o fetiță care citea, impasibilă, o carte cartonată, un Pușkin pentru copii, probabil. Sala era fastuoasă, până la balcon, unde aveam locul, am urcat cu două scări rulante, publicul – peste care se revărsa din difuzoare Tomnaia noci – era atât de numeros cât călătorii pe un peron din gara Kievskaia ziua. Trupa mi se păru formidabilă, știa totul, de la duioșie la veselie, de la murmur la chiot, de la Katiușa războinică la Kalinka milostivă. În pauza lungă dintre primo și secundo tempo, lumea se repezi – cu energia transmisă de spectacolul care o fermecase – la bufetele abundente instalate pe fiecare etaj, se mânca, se bea, se râdea, într-un singur și îndelung freamăt: cu gura căscată, incapabil să răzbat până la o limonadă printre cei care se bucurau la mesele întinse pe zeci de metri, am contemplat de la balustrada balconului omenetul foind la parter, vuind și hohotind sub aceeași aceeași Tomnaia noci rătăcită în mișcarea browniană a foaierului; își puteau trimite tancurile până la Praga și simultan își treceau din mână în mână sticlele de bere, îl arestau pe Dubček și totodată puteau fi obsedați de Tomnaia noci, de mesteceni și katiușe, erau capabili să mintă o lume întreagă și în acleași timp să citească, de mici, Pușkin, (…) erau irezistibili în toate, în ticăloșie și lirism, în nepăsare și Babel – mi se făcu rău.

Boala

(…) îmi dau prea multă importanță, nu știu să ridiculizez cum trebuie, sunt un ipocrit de ateu care se roagă numai când se sperie, tot ce mi s-a întâmplat vine din iubirea mea, prea mare, pentru niște oameni care pot intra în Praga fără să le pese de Cehov, sunt incapabil să deosebesc viața de literatura ei, altceva decât literatură nu știu, nu văd, nu aud, o singură literă mă poate schimba, sunt romanțios ca maică-mea, nu știu să descriu boli și de aceea e normal ca ele să se răzbune ca orice femeie care constată că e ignorată, de ce n-ar avea boala logica unei femei?

Ușa

M-am ridicat și am ieșit din cameră, având o singură grijă: să nu trântesc ușa. Am o voluptate crescândă în ultimele luni: să nu trântesc ușa când mă scot din sărite oamenii – nu e nevoie de niciun sondaj, cred că 90% din cetățenii Patriei care au întotdeauna dreptate atât așteaptă: să le trântești ușa în nas, ca să te poată face de toate celea, de laș, de imposibil, de agresiv, de… Îi simt cu o precizie extraordinară de cum clocotește în mine mânia provocată de forța cu care ei confundă dreptatea de o zi cu adevărul care nu numai că e la mijloc, asta e un fleac, ci întotdeauna cu capul în jos; îmi reprim mânia la fel de aspru precum polițiștii mulțimile într-o democrație autoritară; îi sucesc gâtul, ca oricărei retorici; nu mi-e ușor, aș putea să fac un infarct cerebral, dar mă concentrez la maximum să închid ușa încet, cât mai încet, temându-mă să nu fiu prea ostentativ sau explicit.

Duioșie

După ce-am ascultat, ca de obicei, cursul indicelui Dow Jones la bursa din New York, am întins mâna spre bibliotecă și, în haosul ei, am nimerit peste Singur pe lume, al lui Hector Malot, cine știe cum rătăcită acolo, în raftul cu „polițiste”; orice bibliotecă inteligentă are instinctele și mesajele ei; m-am supus și vreo două zile nu am lăsat cartea din mână; m-a luat cu duioșie, dacă mai există asemenea vorbă riscantă.

Micile cuvinte

E vremea, e ora, e clipa pentru a ridica în slăvi – după un atât de cumplit cult al personalității – micile cuvinte, cele care în viața lor n-au fost scrise cu majuscule, niciodată încoronate cu literă mare în cap ca atâtea substantive megalomane, totdeauna furnicând în fraze oricât de lungi sau oricât de scurte, dar fără de care nicio frază (proustiană sau rebrenistă) nu ar trăi, cuvintele acela mărunțele numite conjuncții, adverbe sau și una, și alta, de o energie incomensurabilă în construcția cele mai dificile minuni: o propozițiune perfect gramaticală.

 

Cumpără cartea din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *