Bookaholic

 În 1923, după eşecul avut cu alte două romane – O viaţă (1892) şi Senilitate (1898) –, Italo Svevo, pseudonimul lui Ettore Schmitz, publică Conştiinţa lui Zeno. Critica, în cel mai bun caz, a ignorat acest roman, „o curiozitate antiliterară”, după cum s-a exprimat unul dintre puţinii critici care au scris despre această carte. Romanul, ce e drept, conţine şi lucruri îndoielnice: personajele masculine, nişte pierde-vară care duc un trai îndestulat, sunt pline de vicii – nu reuşesc, de exemplu, să se lase de fumat şi îşi înşeală nevestele. Singurul care a întâmpinat cu entuziasm apariţia acestei cărţi a fost James Joyce, de altfel profesorul lui Italo Svevo, în perioada în care Joyce a predat engleză la şcoala Berlitz din Triest. Descurajat, Svevo nu ezita a-i scrie acestuia despre eşecul romanului în Italia. Iată ce îl sfătuia scriitorul irlandez pe fostul său elev într-o scrisoare din 1924:

…Îţi mulţumesc pentru roman şi pentru dedicaţie. Acum am două exemplare, unul fiind cumpărat la Trieste. Îl citesc cu multă plăcere. De ce eşti descurajat? Ar trebui să ştii că de departe e cea mai bună carte a dumitale. Cât despre critica italiană, nu ştiu [ce părere are?]. Dar cere să fie trimise exemplare pentru presă următorilor: 1. Dl Valéry Larbaud, la Nouvelle Revue Française, 3 rue Grennelle, Paris; 2. Dl Benjamin Crémieux, la Revue de France (vei găsi adresa pe unul dintre exemplare); 3. Dl T.S. Eliot, redactor-şef la Criterion, 9 Clarence Gate Mansions; 4. Dl F.M. Ford, The Transatlantic Review, 27 Quai d’Anjou, Paris. Voi vorbi sau le voi scrie acestor oameni de litere în această privinţă. Îţi voi putea scrie mai mult când voi termina cartea. Deocamdată, mă interesează două lucruri: tema – nu m-am gândit niciodată că fumatul poate stăpâni pe cineva în acest fel. În al doilea rând: tratamentul timpului în roman. Nu-i lipseşte subtilitatea şi văd că rândul final din Senilità: «Da, Angiolina se gândeşte şi plânge etc…» s-a dezvoltat mult pe furiş. Salutări Dnei Schmitz dacă e acolo. Sper că vom avea plăcerea să vă vedem curând. O strângere de mână, J.J. (din Corespondenţa lui James Joyce, traducere de Radu Lupan, Editura Art, 2012)

Intervenţia lui Joyce nu a rămas fără ecou, dimpotrivă. Valéry Larbaud a scris despre romanul lui Svevo în Nouvelle Revue Française, iar Le Navire d’argent îi dedică, în 1926, un întreg număr. Eugenio Montale, la rându-i, se arată încântat de acest roman. Celebritatea nu s-a lăsat mult timp aşteptată, iar Zeno Cosini, protagonistul poveştii lui Italo Svevo, devine un „Charlie Chaplin cetăţenesc”, după cum l-a numit Benjamin Crémieux. Autorul nu s-a bucurat prea mult de această celebritate, căci în 1928 Italo Svevo moare într-un accident de automobil.

Conştiinţa lui Zeno este un roman de introspecţie în care se simte influenţa lui Freud (de altfel, Svevo şi-a ajutat nepotul să traducă în italiană Interpretarea viselor, probabil cea mai cunoscută carte a lui Freud), psihanaliza fiind, la început de secol XX, considerată una dintre marile descoperiri cu ecouri importante şi în literatură. Totuşi, eroul lui Svevo, cinic, circumspect faţă de această nouă ştiinţă a psihicului tocmai apărută, reuşeşte să vadă şi părţile slabe, uşor comice, ale acestui trend.

Romanul, după cum avertizează în „Prefaţă” doctorul S., este bazat pe autobiografia lui Zeno Cosini, scrisă de acesta în scop terapeutic, la sugestia doctorului. Astfel, Zeno Cosini, un domn bătrân şi bogat, îşi rememorează cele mai importante momente din viaţă: moartea tatălui, alegerea unei soţii, deschiderea unei afaceri. Este un personaj tipic începutului de secol XX, hedonist, plin de vicii: suferă de patima fumatului, pasiune cultivată de la o vârstă fragedă, dar şi de neputinţa de a hotărî pentru sine, fiind mereu influenţat în alegerile sale de alte personaje. Victimă a numeroase complexe, personajul lui Svevo este, şi din acest punct de vedere, fără doar şi poate, un pacient ideal pentru un psihanalist.

Cu toate acestea, după o perioadă de tratament, foarte fertilă după părerea doctorului S., Zeno Cosini renunţă la ședințele de psihanaliză, pe care le consideră inutile. În fond, Cosini este un personaj plin de vitalitate, deşi nepăsător, frivol, deseori laş. La bătrâneţe, realizează că viaţa, cu bune şi cu rele, este pur şi simplu un fapt, nu o manifestare a unei boli, după cum pare a sugera psihanaliza:

Bineînțeles că nu sunt un prost şi îl scuz pe doctor de a fi considerat viaţa mea drept manifestarea unei boli! Viaţa seamănă puţin cu boala, aşa cum merge tărâş-grăpiş, şi-şi are ameliorările şi înrăutăţirile ei zilnice. Spre deosebire de celelalte boli însă, viaţa e întotdeauna mortală. Nu suportă tratamente. Ar fi ca şi cum am vrea să ne astupăm toate găurile trupului, luându-le drept răni. Am muri sufocaţi, îndată ce am începe tratamentul.

Zeno Cosini, eroul lui Italo Svevo, are un urmaş demn, şi mă refer la Woody Allen şi la personajele sale nevrotice, atrase de psihanaliză, dar, pe de altă parte, şi contrariate de inutilitatea acesteia. Şi, asemenea personajelor lui Woody Allen, Zeno Cosini dă dovadă de un pesimism nu tocmai lipsit de o bază reală în zilele noastre:

Viaţa noastră de astăzi e contaminată de la rădăcini. Omul a luat locul arborilor şi al animalelor şi a contaminat aerul, a corupt văzduhul. Se poate întâmpla chiar şi mai rău. S-ar putea ca acest trist şi activ animal să descopere şi să pună în slujba lui şi alte forţe. Deasupra capetelor noastre pluteşte o asemenea ameninţare. Şi va avea, ca urmare, o sporire a… numărului oamenilor. Fiecare metru pătrat de pământ va fi ocupat de un om. Cine ne va vindeca de lipsa de aer şi de spaţiu? Numai gândindu-mă la asta simt  că mă sufoc.

Italo Svevo, Conştiinţa lui Zeno, traducere de Constanţa Tănăsescu, Polirom, Iaşi, 2006, 560 p.