Pierre Assouline este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați jurnaliști francezi, care cochetează și cu literatura, scriind nu numai biografii, ci și romane, cel mai adesea de inspirație istorică. Este un scriitor căruia îi place să mențină legătura cu publicul, iar blogul său este unul dintre cele mai active. Pe lângă câteva fragmente jurnalistice semnate de Pierre Assouline pe care le putem găsi în volumul Noile mitologii, mai putem citi, în limba română, și romanul Portretul, a cărui miză este aceea de a ne pune față în față cu mărturiile unei opere de artă.

Baroana James de Rothschild a fost una dintre evreicele care au cucerit Franța în secolul nouăsprezece prin bogăția familiei, dar și prin șarmul personal. Femeia a fost pictată, în 1848, de Jean-Dominique Ingres, un celebru pictor al perioadei. Pactul narativ pe care romanul ni-l propune este acela de a crede că spiritul femeii continuă să trăiască chiar și după moarte în interiorul tabloului. De pe această poziție, femeia își spune istoria cu amărăciunea celei respinse și, ulterior, cu durerea celei care asistă cu nemulțumire la schimbările aduse de vreme.

Dacă viața ei nu este neapărat una dintre cele mai fericite din pricina faptului că familia sa este inițial respinsă de aristocrația franceză din pricina faptului că ei sunt les nouveaux riches, cei fără de tradiție și fără sânge nobil, nici experiențele trăite în ipostaza de tablou nu sunt dintre cele mai fericite. Întreaga istorie a femeii este de o ironie ieșită din comun.

Fie că este vorba de anii vieții, când, prin intermediul tranzacțiilor bancare de succes făcute de membrii familiei sale, baroana devine una dintre cele mai influente persoane ale Franței, forțându-le astfel pe artistocratele cu vechime să fie nevoite să o accepte la evenimentele la care participau și apoi să învețe de la aceasta care sunt ultimele tendințe în modă, dar și cel mai înțelept mod de a te purta în anumite situații, fie că este vorba de scenele din al Doilea Război Mondial, în care soldații lui Hitler fură operele de artă ale evreilor pentru conducătorul antisemit, ironia nu lipsește deloc din paginile cărții. Evident, lucrurile nu se opresc aici, căci privirea portretului analizează societatea până în contemporaneitate.

Ajunsă în diverse muzee ale lumii, baroana are acum ocazia de a face comentarii referitoare la sensul artei și la receptori. Dacă arta era un stil de viață în momentul în care aceasta încă trăia, în contemporaneitate, iubitorii de artă sunt dați dispăruți. Cei care vin în muzee par a fi adesea doar tineri care își ascund printre pânze săruturile fugare sau care vor să epateze făcând tot felul de presupuneri referitoare la o perioadă pe care nu o cunosc suficient. Desigur, mai sunt și pasionații care își petrec zile întregi în fața unei picturi, cum este Daniel Arasse, însă uneori nici acest lucru nu înseamnă foarte mult.

Comunicarea pare a fi blocată de la o epocă la alta, singurele ființe care reușesc să înțeleagă arta fiind cele care locuiesc în tablouri. Tocmai de aceea discuțiile pe care diversele opere de artă le poartă între ele în timpul nopții, după plecarea paznicilor dezinteresați și a vizitatorilor neatenți, sunt dintre cele mai savuroase.

Problema corporalității este, la rândul ei, văzută în evoluție. Dacă, atunci când este în viață, baroana își pune problema frumuseții fizice și a urmelor pe care timpul i le lasă pe față, cât și a amantului pe care ar trebui să și-l ia pentru a reîmprospăta frumusețea trecută, atunci când începe să trăiască doar în interiorul tabloului, femeia începe să se raporteze la reprezentările corporalității ca fiind singurele corpuri care dăinuie în timp. Opera de artă devine mai palpabilă decât corpul în care aceasta și-a petrecut viața din simplul motiv că și frumusețea acesteia se modifică în funcție de privirea receptorului, însă trăinicia sa este mult mai mare, dându-i astfel posibilitatea de a își recuceri statutul de la o epocă la alta.

Dacă tema romanului este interesantă, căci toți trăim cu nostalgia unui alt fel de Dorian Grey, din nefericire, stilul lasă mult de dorit. Romanul este scris impecabil, însă lipsa talentului narativ face ca nu puține pagini să fie extrem de plictisitoare. Tocmai de aceea le recomand cartea cititorilor împătimiți, care au experiența lecturilor a căror principală miză este una teoretică, nu hedonistă.

 

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *