Bookaholic

„În sfîrşit!“ Asta e exclamţia care rezumă precis senzaţia pe care mi-a lăsat-o cartea de debut a Adinei Rosetti, Deadline: în sfîrşit o lume ceva mai mare decât biblioteca Facultăţii de  litere, în sfârşit o poveste spusă cinstit – şi nu cotită, ipocrit, după prost înţelese trucuri narative –, în sfîrşit situaţii, probleme şi dileme ale oamenilor cu care mă întîlnesc şi eu şi voi pe stradă.

Nu fixaţiile sterile ale cuiva care şi-a băgat în cap că musai trebuie să scrie literatură;  nu încă un roman despre …. neputinţa de a scrie,  despre amintiri din studenţie, de la vreo beţie sau din copilărie, musai cu ceva soios ca fundal, neapărat întortocheat sau măcar neclar în exprimare. Cum spuneam, Deadline e o gură de aer de la aşa ceva.

Porneşte de la un episod luat din realitate, de la cazul unei tinere care a murit de epuizare din cauza programului de lucru din corporaţia unde era angajată. Cartea se deschide abrupt cu anunţul acestei morţi, ajunse imediat subiect de presă: Miruna Tomescu, o fată blondă şi neverosimil de slabă, de doar 29 de ani, a fost găsită moartă pe canapea, ţinînd la piept nişte dosare aduse de la birou.

O descoperă chiar şeful ei, Augustin Dună, care, după ce i-a refuzat concediul şi i-a mai pus în braţe câteva dosare, a devenit brusc îngrijorat de starea fetei, mai ales că leşinase la birou cu o zi înainte. Varianta lui asupra tragediei – în care se strecoară  povestea propriului eşec – va completa o imagine mai mare, un tablou în care situaţiile astea imposibile de viaţă sînt, dacă nu explicate, cel puţin descrise lucid, cu tot ce au ele dureros, strîmb, contradictoriu sau revoltător; dramatic, pe scurt.

O altă voce care intervine să completeze „filmul evenimentelor“ e a unui programator chinuit de munca la birou (Adam David Emanuel Ioaniţescu, Pupucă, pentru mama), care viseză să facă filme. E timid, comunică greu, dar se tratează ţinînd un blog pe care-l administrează de după nick-ul Skydancer. Tragedia tinerei îl motivează să iasă din cubicul şi să organizeze un protest în faţa sediului multinaţionalei unde lucra Miruna, să facă un documentar din povestea ei, să mişte pentru prima oară în viaţa lui ceva. E probabil singurul care are energia să se smulgă din capcanele de tot felul ale conformismului şi să-şi asume un viitor incert.

Veteranul unui astfel de stil de viaţă, dus la extrem însă e Zaim, un domn bătrîn care în vremea lui Ceauşescu făcea colaje subversive, şi, implicit, apologia libertăţii.  Locuieşte în ghena blocului în care stătea şi Miruna şi are un fel de al şaselea simţ, cu care percepe fantoma fetei, odihnindu-se pe turla bisericii din curtea blocului. În spatele personajului, dotat ficţional cu o biografie rocambolescă, distingem clar trimiterile la artistul Ion Bârlădeanu, cel care a lăsat o lume întreagă cu gura căscată, cînd şi-a expus colajele făcute din reviste recuperate de la gunoi.

În sfîrşit, povestea e rotunjită şi de vocea unui motan, Ben, pe numele lui, pisicul Mirunei, care, fugit din apartament după moartea fetei, află (pe pielea lui) ce înseamnă să fii mîţă vagaboandă. Sînt nişte scene în carte cu pisicul ăsta care te lasă pur şi simplu cu gura căscată, gîndindu-te  la …. pardoxurile libertăţii (!!!) şi la un mers orb al lucrurilor: mîţa e făcută să sfîşie porumbelul ăla înduioşător, pentru că mîţa vrea să ducă pasărea la picioarele unei birmaneze cu care şi-ar împleti coada, ca-ntr-o scenă panoramică din The Aristocats.

Şeful Mirunei, odată student sărac şi idealist, a devenit carieristul feroce din nişte porniri asemănătoare: ar fi vrut să pună şi el la picioarele fetei cu care a împărţit conserve în cămin o viaţă mult mai soft, una care să se deschidă, tot panoramic, către scena cu vacanţa viselor: o insulă halucinantă, pierdută în azuriul Pacificului. Numai că fata s-a plictisit de costurile drumului pînă acolo: week-end-uri mîncate, ore suplimentare, înstrăinare, alienare şi frustrarea că, în afară de ambiţia de a ajunge cineva cu bani şi cu statut, nu mai ai nimic al tău. Şi de aici pînă la downshifting nu mai e decît un pas.

În alt stil şi din altă lume, o apariţie emoţionantă, tristă şi înduioşătoare e corul mătuşilor Mirunei, din casa părintească din Brăila. Ele, împreună cu mama, deapănă amintiri despre Miruna copil, şi trăncănind despre ce aşteptau fiecare pentru fata lor, se trezesc rulînd, pe deasupra tăvilor cu fursecuri, aceleaşi monologuri de-o viaţă, despre propriile fixaţii şi ofuri.

Adina Rosetti a scris limpede, atent şi psihologic subtil o carte despre problema libertăţii şi despre costul alegerilor în lumea de aici şi acum, cu presetările, cu şabloanele şi cu ştachetele ei foarte bine fixate. Mi-a amintit, doar prin subiect însă – spaimele şi scîrbele muncii corporate – de Poemele secretarei, romanul Ştefaniei Mihalache, şi de cartea unui american, Joshua Ferris, Şi atunci ne-au terminat, un roman cu mult miez şi multă tensiune despre viaţa la birou, deadline-uri, angoase şi alte derivate.

Mi-a plăcut indeterminarea din Deadline, lipsa tezei explicite, şansa pe care o dă umorului, candorii şi deschiderea către analize psihologice prin contrast şi comparaţie. Nu sîntem martori mereu la ce se întîmplă, ci destinatarii unor relatări diferite despre cele petrecute. Şi, lucru rar, nu sîntem striviţi de adevărul unei voci convinse că le ştie pe toate.