Într-o lume în care simți în fiecare clipă privirea lui Big Brother ațintită în ceafa ta, în care doctorii aleargă după tine pentru a te defini și a te încadra, urmând apoi să-ți administreze hapul după cum scrie în tabelul periodic al oamenilor catalogați, rezistența este o poveste pe care nu mulți o pot spune. Matei Călinescu încearcă însă să găsească o soluție pentru regimul totalitar al României anilor ʼ60 prin Zacharias Lichter, atât de bizarul personaj al romanului Viața și opiniile lui Zacharias Lichter.
Una dintre soluţiile posibile pentru lupta împotriva totalitarismului este respingerea sistemului prin fuga de societate şi de regulile pe care aceasta le presupune, care îngrădesc libertatea individuală şi generează, inevitabil, stabilirea unei relaţii de apartenenţă. Zacharias Lichter propune îmbrăţişarea nebuniei ca formulă de evadare din Imperiul prostiei. Această nebunie presupune renunţarea la sine tocmai pentru a putea ajunge la cunoaştere. E adevărat, o cunoaştere via negationis, o cunoaştere adecvată lumii pe dos în care trăieşte.
Postulatele sale filozofice respectă regulile determinismului logic, singurul lucru care le face fanteziste şi excentrice fiind premisele care încalcă regulile respectivului sistem. Ele se pot însă explica prin contextul istoric şi pot fi, astfel, citite în mai multe chei. De altfel, acesta este unul dintre motivele care explică de ce textul a continuat să fie bine receptat şi ulterior revoluţiei. Însă, fapt consemnat chiar de autor, acest mic roman nu a putut fi înţeles şi acceptat decât de către societăţile care au cunoscut teroarea regimurilor totalitare. Analizând lipsa de interes cu care manuscrisul este primit de diverse edituri franţuzeşti şi respins de la publicare, Matei Călinescu notează că „Oricum, singularitatea lui Lichter, care spunea totuşi ceva cititorului român, făcea pentru un cititor occidental (un cititor dintr-o lume normală) dificilă raportarea lui la un cadru de referinţă sau la un context în care să devină inteligibil altfel decât ca un «caz» – un caz izolat, marginal, fără semnificaţie.”
Lucru deja constatat, personajul acestei cărţi pare a fi construit asemenea unei imagini în negativ, a unui clişeu fotografic, a unei reflexii în oglindă. E vorba însă, după modelul platonician, de o dublă reflectare, atât a autorului în personajul lui Zacharias, cât şi a personajului în dublul său textual, inclusiv la nivel nominal, Leopold Nacht. Prin accentuarea imporanţei acestui tip de dualitate este sugerată existenţa multiplelor planuri ale existenţei şi, implicit, ale receptării.
Ce înseamnă nebunia pe care o propune Zacharias Lichter ca mod de viaţă? Este, întâi de toate, după cum el însuşi o defineşte, un stadiu al dezvoltării spiritului, al cunoaşterii de sine şi a lumii. Structura ternară propusă de Lichter presupune o ierarhie care să cuprindă următoarele stadii: circ – nebunie – perplexitate. Dacă starea de circar este definită, e adevărat, tot prin negare, în raport cu realitatea şi cu structurile sociale care pot şi trebuie să fie blamate în primul rând prin autoironie, starea de perplexitate are ca punct de reper relaţia cu divinitatea, iar, ca formulă, o cunoaştere de tip blagian, de adâncire a misterului şi de adoptare a tăcerii ca formă supremă de comunicare.
Nebunia lui Zacharias Lichter este dată de pogorârea „flăcării lui Dumnezeu” asupra lui. Prin această subordonare în faţa unei existenţe imateriale, impalpabile, personajul se sustrage sistemului care vrea să îl acapareze. Refuzând posibilele coordonări pe orizontală, el se sustrage chiar fiinţei sale materiale (lucru pe care capitolul „Despre boală” îl proclamă în mod deschis). Negarea pragmatismului este o negare a verbului a avea în vederea încredinţării totale a sinelui în mâinile lui a fi. Prin aceasta se aduce nu numai o critică a existenţei dependente, încadrate şi încadrabile în tipologii, ci şi un elogiu al individualităţii şi al independenţei. Lichter este un profet, este aprindere, după cum o spune şi numele său, este lipsit de dorinţă şi, deci, imun în faţa sistemului.
Mecanismul puterii nu mai are loc în lumea sa, căci nu are cu ce să-l şantajeze, cu ce să-l tortureze: el este eroul tragic, cel rupt de lume prin anularea tuturor dorinţelor şi pasiunilor cu referent în imediat şi palpabil. Însă, Lichter nu se consideră a fi ajuns în stadiul suprem, cel al perplexităţii, căci el, după cum recunoaşte în final, este încă dependent de diavol prin minciună. El este încă dependent de exterior, continuă să aibă frici, continuă să ducă lupte şi, prin aceasta, este definibil prin sintagma „mint, deci nu exist”. Comunismul introduce spiritul practic ca religie a maselor, însă determinismul practicat de ei este unul sofistic, îndoctrinat, care presupune anularea fizică a celor care încearcă să-l contrazică.
Este vorba, deci, doar în teorie de o formulă carteziană din care se păstrează doar caracterul imperativ şi fără drept de apel al pedepsei. Prin susţinerea acestui postulat, Zacharias Lichter afirmă, de fapt, dorinţa sa de a fi un profet al acţiunii, de a impune schimbarea prin negarea sistemului şi de a scoate în evidenţă minciuna propusă de sistem. Prin nebunie, acesta defineşte atât perioada în care trăieşte, cât şi încercarea lui de a schimba ceva. Starea supremă de eliberare pe care formula propusă de Zacharias Lichter o presupune este cea a perplexităţii, atinsă de Leopold Nacht. Aceasta se defineşte prin adâncirea într-o tăcere permanentă, a trăirii deosebit de intense, dar esenţialmente individuale.
Tăcerea pe care acesta şi-o doreşte nu este o anulare a vorbirii, nu se defineşte prin negarea capacităţii articulatorii, ci prin anularea limbajului, a semnificaţiei, care este doar un construct social. Prin limbaj, omul cade sub incidenţa verbului a însemna, nu a lui a fi. În momentul în care nu te mai încadrezi în fiinţă sau în nefiinţă faci parte din spectrul de acţiune al căldicelului diavol, deci al sistemului care ţi-a acordat o personalitate în funcţie de nevoile sale, iar nu de fiinţa ta. Zacharias propune un limbaj asemănător celui blagian, în care sensul poate veni doar prin intermediul misterului sau al unei situaţii de comunicare care să se subordoneze total logicii copilăriei, care pune întrebări fără a dori răspunsuri, doar de dragul de a adânci adevărul prin şirul dubitativ infinit.
Pentru Lichter, tocmai lanţul interogativ este cel important, căci perpetuarea continuă a acestuia este singura modalitate prin care se poate ajunge la momentul în care interogaţia se întreabă despre interogare şi acela este pasul necesar pentru a trece în perplexitate, unde întreaga absurditate a lumii şi satisfacţia descoperirii incapacităţii acesteia de a funcţiona în afara absurdului se întregesc, iar regretul, dorinţa şi chinul inadaptabilităţii dispar. Tragedia lui Zacharias este că, în ciuda dorinţei sale de a se integra în spaţiul tenebrelor, este un personaj guraliv care se simte responsabil faţă de lume, care este conştient de importanţa mesajului pe care trebuie să îl transmită.
Prin modelul social pe care îl propune în locul Imperiului prostiei, Zacharias face o aluzie aproape transparentă la regimul comunist. El îşi imaginează o societate formată din cerşetori şi hoţi, în care cerşetorii primesc bani de la hoţii care îi fură pe cerşetori. Însă cerşetoria nu este echivalentul fugii de muncă, căci Zacharias învaţă tot felul de meserii, dar este echivalentă cu refuzul plăţii, cu refuzul utopiei că omul poate avea drepturi în raport cu statul. Cerşetorul este cel care acceptă, cel care primeşte, deci cel care refuză orice responsabilitate în privinţa lucrurilor care i se dau.
Comunismul mai este prezent şi prin figura doctorului S. (oare se continuă cu -ecuritate?!), cel de care se teme Zacharias pentru că, prin spiritul său posesiv, acesta relaţionează cu oamenii doar în dorinţa de a-i defini, de a le stabili trăsăturile dominante şi a le anula individualitatea prin plasarea lor într-un sistem al deductibilităţii. Eroul lui Matei Călinescu crede cu ardoare că definirea anulează libertatea pentru că sistematizează ceea ce ţine de perpetua devenire. Şi, pentru că ştie că doctorul S. îl va defini, indiferent dacă îi spune sau nu îi spune ceva, pentru că ştie că, pentru regimul comunist, orice tip de atitudine, fie ea activă sau pasivă, are o semnificaţie încadrabilă într-o categorie, propune drept singură metodă evitarea, fuga de acest personaj. Deşi ştie, în disperarea sa, că şi aceasta este încadrabilă într-o categorie.
Imperiul prostiei este definit prin mimetism, prin pierderea în detalii şi prin dezumanizare. În acest spaţiu, nevoia de divin şi de personal este similară bolii şi se tratează cu medicamente şi gimnastică suedeză. În Imperiul prostiei, incomoditatea adusă de cercetarea spiritului, care li se poate întâmpla şi celor care se păzesc temeinic de vreo manifestare a acestuia, este văzută ca o simpla eroare a sistemului tratabilă printr-o călătorie.
Astfel, surpriza noului peisaj anulează starea de anxietate metafizică, fie ea şi foarte slab conturată, şi reintegrează elementul uman în sistemul de producţie, deci îl repune sub semnul nimicitor a lui a avea, îl reface sclavul posesiei. Inteligenţa este percepută de Zacharias Lichter ca totalitate, ca forţă unificatoare, ca privire de ansamblu. Însă, inteligenţa nu este o valoare accesibilă celor mulţi şi nu este nici stadiul suprem al evoluţiei indiviuale, căci ea nu face decât să deplieze masca minciunii de pe faţa adevărului, dar nu reuşeşte să adâncească acest adevăr, cum numai cel aflat în starea de perplexitate poate..
Figura lui Zacharias Lichter este completată de cea a lui Leopold Nacht care, după cum ne-o sugerează numele, a făcut deja pasul către starea de perplexitate, se află deja în întunericul specific misterului. Ceea ce poate surprinde este faptul că comportamentul lui Nacht este unul dintre cele reprobabile social, acesta fiind într-un stadiu avansat de alcoolism. Însă, tocmai prin starea de amorţeală a simţurilor îşi poate el menţine individualitatea fără atragerea atenţiei asupra fiinţei sale în Imperiul prostiei. Simţurile sunt cele care fac necesară interacţiunea socială.
Prin negarea lor, Leopold Nacht îşi neagă existenţa şi, astfel, se apropie de Creator. Cele două personaje sunt alcătuite în oglindă, complementar şi unificator. Asemenea lui Narcis, imaginea profetului se reflectă în afirmativ şi în negativ, în a fi şi în a nu fi, ambele atribute ale divinităţii, cu scopul de a inculpa şi a distruge lipsa de coerenţă a realităţii. Acest lucru devine evident în capitolul destinat oglinzii şi încercării lui Leopold Nacht de a o sparge, vrând astfel să distrugă iluzia vieţii şi a existenţei pe care Imperiul prostiei o întruchipează. Cum însă profeţii nu pot schimba prin opresiune, oglinda nu cedează, prostia rămâne la putere, iar durerea neputinţei îl face pe Nacht să-şi străpungă mâna cu cuţitul. Evadarea din sistem se poate face astfel după modelul lui Iona, prin distrugerea succesivă a iluziilor personale. Este vorba, deci, despre o evadare individuală, ea nu poate veni decât din interior şi nu poate beneficia de un Mesia, ci doar de profeţi asemenea celor doi.
