În anul 1987, Ioan Petru Culianu și logodnica sa, H.S. Wiesner, scriu un roman istorico-detectivistic, pe modelul lui Umberto Eco. Trama din Jocul de smarald, căci acesta este titlul romanului, nu este plasată, ca în romanul lui Eco Numele trandafirului, în întunecata perioadă a Evului Mediu, ci în mai luminoasa epocă a Renașterii florentine. De asemenea, nu este mai puțin doct decât Numele Trandafirului, și asta numai dacă luăm în considerare faptul că I.P. Culianu este un expert în Renașterea italiană, despre care a și scris destule în volumul Eros și magie în Renaștere. 1484. Ei bine, Jocul de smarald are foarte multe în comun cu acest volum despre Renaștere.

Acțiunea este plasată în anul 1494. Thomas Anglicus, un erudit englez, vine în Florența pentru a-și vizita câțiva prieteni. Acolo, lucrurile nu stau prea bine. Florența este divizată în două tabere: cea a susținătorilor Academiei florentine și cea a susținătorilor lui Girolamo Savonarola, un predicator popular, înverșunat și habotnic, cu o uimitoare putere de convingere, care îi câștigase de partea sa, printre alții, și pe Botticelli și Pico della Mirandola.

În această Florență tensionată, are loc un șir de crime, „crime constituite într-o secvență astrologică, toate legate de tabloul lui Sandro Botticelli, Primăvara…”, ca să citez din descrierea lui Culianu. În acest punct, lucrurile trimit la celălalt volum semnat de Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere… Pentru a înțelege exact cele ce se întâmplă în roman, ar fi indicată mai întâi o lecturare atentă a acestei cărți despre eros și magia renascentistă.

Personajele sunt și ele savuroase. Astfel, unele dintre ele sunt reale, precum filozoful Marsilio Ficino, conducătorul Academiei florentine. Filozoful florentin nu a fost o persoană impozantă. Se știe că era bâlbâit, cocoșat și depresiv. Se considera o fire saturniană, și încerca să combată depresia printr-un regim frugal de viață. În paranteză fie spus, noțiunea de geniu, atât de dragă romanticilor, îi aparține. Altfel spus, geniul, fire saturniană, nu ar fi existat fără vestitele „umori negre”, care, în exces, îl ucid pe nefericitul născut sub semnul lui Saturn.

Un alt personaj savuros, deși episodic, este și Smeralda Vespucci, femeie bogată, inteligentă și emancipată, rudă, pare-se, a vestitului Amerigo Vespucci. În cadrul unui banchet, luându-se la întrecere cu alt personaj hâtru, doctorul d’Altavilla, recită un interesant sonet despre iubire.

În Eros și magie…, Culianu explică concepția renascentistă a „îndrăgostirii”. Este vorba despre un proces complex ce are în centru noțiunea de fantasmă, adică imaginea celui iubit. Astfel, dacă privești pe cineva pe care ți-l dorești, de care ești îndrăgostit, se produce o fantasmă – imaginea celui dorit –, fantasmă care ajunge la inimă și poate degenera în infecție sanguină. Această fantasmă acaparează cu totul, în cele din urmă, sufletul celui care iubește. În atare situație, sufletul, dominat de fantasma celui iubit, nu-i mai aparține îndrăgostitului, ci s-a transformat în obiectul iubirii sale. Soluția ar fi ca și cel iubit să găzduiască în sufletul său imaginea, fantasma, celui care îl iubește. Complicat? Aș spune că nu. Practic, aici avem ideea că nu suntem îndrăgostiți de o persoană, ci de fantasma pe care aceasta o naște în sufletul nostru.

În sonetul Smeraldei, despre asta e vorba: „Raza de foc ce-şi are-n ochii mei izvor/ Atins-a a ta graţioasă umbră./ Spre inima-mi s-alergi grăbit cu dor,/ Tu, cel care în viaţa mea s-adumbră.// Înflăcărată, vai, eu însămi nu mai sunt,/ Cu sângele pulsând tu-mi curgi în vine./ Pierdută-acum, nici viaţă cunoscând/ Până ce nu voi fi sădită-n tine.// De tine păgubită, reflex amăgitor,/ Cu ochii mei când în oglindă cat/ Deşartă-i forma-mi, din ea am plecat.// Golul ascuns, sub ăst semn pot să mor/ O carne vană-ntinsă între flori./ Doar frumuseţea ta e-n dulci culori.”

Doctorul d’Altavilla nu se lasă mai prejos şi propune o parafrază ironică a sonetului Smeraldei: „Razele învăpăiate ale sufletului/ Din ochii mei de dor plin au ţâşnit/ Ca două albinuţe harnice/ Care şi-au atins ţelul în cele din urmă.// Imaginea ta generoasă e purtată/ Înapoi în inima mea unde se-opreşte./ Şi repede în sânge mi se cuibăreşte,/ Încât fiinţa mea e tulburată.// În suflet sunt nefericit/ Şi-n sângele meu infectat s-a-ntipărit/ Chipul tău adorat. Iar inima mi se opreşte.// Fiinţa mea prea mică/ Nu-i în stare să-ţi reţină imaginea/ Insolentă, răutăcioasă, deformată.”

Ioan Petru Culianu se dovedește și prin conceperea acestui duel renascentist între versificatori un foarte bun cunoscător al perioadei renascentiste.

Jocul de smarald este, într-adevăr, un roman complex, alert, bine scris, din care transpare nu numai vasta erudiție lui Ioan Petru Culianu, ci și talentul său literar – și nu numai al său, ci și al coautoarei, H.S. Wiesner (cu mențiunea că romanul este unitar, iar o identificare a pasajelor în funcție de autori este imposibilă). Pentru cei pasionați de Renașterea florentină, romanul lui Ioan Petru Culianu, publicat la noi după anii ’90 și care nu a fost probabil destul de vizibil pentru a se bucura de succesul pe care îl merită, așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Umberto Eco, constituie, fără doar și poate, o bună introducere în moravurile și credințele acestei perioade.

Ioan Petru Culianu, H.S. Wiesner, Jocul de smarald, trad. de Agop Bezerian, Polirom, Iași, 2008

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *