La Carturesti, Editura 3 a lansat vineri, 8 aprilie, o carte: Sentimentul Metafizic al Tristetii, de Horia Patrascu. Dupa titlu, nu m-as fi asteptat ca ceainaria sa fie plina ochi. Insa se pare ca tristetea atrage, dupa cum sublinia si unul dintre invitati, prof. Vasile Dem Zamfirescu. Nu stim insa daca si vinde, caz in care va trebui sa turnam sloganul Tristetea e marca inregistrata!
Pana una alta, in vremurile perfectioniste sau inspirational motivationale sub care traim, tristetea e marca detestata/deletata de pe agenda noastra incarcata. Acesta ar fi primul punct de abordare a cartii: sa vorbim despre tristete intr-un context care o (re)neaga.
Iar al doilea punct: sa nu vorbim in termeni psihologici, de valorizare pozitiva si negativa, nici in termeni antropologici sau sociali, ci intr-un limbaj care le include si exclude cumva pe toate, cel al metafizicii. Asadar, ducandu-ne spre taramul filosofiilor cu sens, care mai e rostul tristetii azi?
Sa o luam istoric si cultural, cum bine puncta cel de-al doilea invitat al autorului, antropologul Vintila Mihailescu. Fiecare epoca si-a avut tristetea ei: fie ca vorbim de melancolie, nostalgie, de spleen-ul romantic etc. Si si-a cultivat-o, in sensul ca a experimentat-o la modul profund (de unde multe si minunate opere), lasand cugetul sa se aventureze liber si sa-si dea astfel masura cunoasterii sau puterii.
De la stanga la dreapta: Horia Patrascu, Vasile Dem. Zamfirescu si Vintila Mihailescu
A-ti nega tristetea, a nu incerca sa o descoperi si sa experimentezi aceste descoperi inseamna a ramane de fapt mai nefericit decat esti sau decat crezi ca esti, basca mai ignorant, ceea ce era de demonstrat. Coincidenta face ca toata aceasta demonstratie culturala si istorica a importanteti tristetii, sub diversele ei forme metafizice, sa se intample chiar la 100 de ani de la moartea lui Cioran, pentru care fara suferinta, nu exista cunoastere.
In alta ordine de idei nu am cum sa nu dau o bila alba evenimentului: fiecare dintre cei 3 vorbitori nu a incercat sa ne convinga mai mult de 10 minute; cei doi piscotari cam prafuiti langa care am nimerit au plecat dupa primele 12 minute; cu mici tendinte nationaliste, intrebarile ce au inceput la 6.30 au fost ok, iar raspunsurile lui Horia Patascu foarte la obiect.
In concluzie, o perspectiva de care (poate fara sa stim) avem nevoie si, in definitiv, o carte care mie mi-a stranit curiozitatea. Putina trisete va dorim si dumneavoastra: melancolica la cafea, nostalgica la ceai, chiar si un pic angoasanta la birou. Doar nu se moare din atata lucru, sa fim seriosi 😉
