Sunt mereu de părerea că odată ce ți-ai început cariera de actor cu un rol popular, iar dacă acel rol se mai și întinde pe o durată de 10 ani, trebuie să fii un actor al naibii – da’ al naibii! – de bun ca să ștergi sau măcar să estompezi acea primă imagine pe care ochii publicului și-au făcut-o despre tine. Ani întregi, când mă uitam la DiCaprio, l-am văzut în rolul de băiețel sărac cu duhul din What’s Eating Gilbert Grape. La fel, o să mai curgă multă apă pe Tamisa până când n-o să-l mai văd pe Daniel Radcliffe drept Harry Potter. Iar Daniel și stilul său de joc nu contribuie în nici un fel la treaba asta.
Astăzi o să vorbim despre Kill Your Darlings, un film în care Harry Potter joacă rolul lui Allen Ginsberg în faza de boboc la Columbia University, exact în perioada în care își făceau veacul pe acolo și Jack Kerouac, care tocmai se lăsase de școală și se înrolase în marină, iar în timpul liber freca menta cu studențeiii, și William S. Burroughs, tânăr poet și proaspăt morfinoman, și amicul său Lucien Carr, cunoscut ulterior mai degrabă în cercurile jurnalistice, dar cu un rol crucial în această poveste despre nașterea unui întreg curent literar.
În mijlocul acestor tineri cu preocupări intelectuale potențate de alcool și droguri și cu preferințe sexuale incerte, își face apariția timidul boboc Ginsberg, ochelarist, creț și destul de conformist, brânză bună în burduf de câine, care pică în admirația generală a trioului de mai sus și în cea particulară a lui Carr, de care se îndrăgostește lulea și pe care îl urmează până în pânzele albe.
William S. Burroughs, Allen Ginsberg și Lucien Carr, pe la 1944, cam pe când se întâmplă acțiunea în film
Norocul nostru, că altfel probabil nu îl mai aveam pe Ginsberg așa cum îl știm. Departe de a se număra printre preferații mei, Ginsberg are calitatea indiscutabilă a virulenței sale verbale spontane, care, alături de un vocabular pestriț și explicit și de tiradele îndeosebi îndreptate către politică, sistem și societate, îl fac la fel de comod și prietenos precum un porc spinos. Probabil, zic, Allen Ginsberg ar fi rămas un șoarec de bibliotecă timid, scriind în versuri cuminți și rimate, precum tatăl său, Louis Ginsberg, dacă nu ar fi avut norocul să dea peste acești trei pierde vară care oripilau prin faptele lor reprobabile campusul universității Columbia.
‘Noua viziune’ a lui Carr a fost în Kill your darlings cea care a deschis mințile (destul de rătăcitoare oricum, prin sfere înalte) celor trei tineri scriitori din jurul său, care au colaborat în definirea esenței unei noi estetici, care urma să îi definească ulterior drept the beat generation. În acest frumos context de geneză, de leagăn al unora dintre cei mai apreciați poeți și scriitori americani ai secolului 20, filmul nu beneficiază nici de vreun scenariu strălucit, nici de un joc memorabil al actorilor principali.
Memorabil e un cuvânt cu două tăișuri însă, dat fiind că e greu să îți ștergi din memorie scena de sex atât de chinuită dintre Ginsberg și Carr sau sărutul stângaci al lui Harry Potter, care face tot posibilul să fie acolo Radcliffe, dar nu cred că îi va ieși șmecheria asta decât poate în a doua tinerețe, hăituit, ca și Macaulay Culkin, spre exemplu, de popularitatea rolului copilăriei. Cu atât mai mult cu cât nu este un actor prea reușit, bâjbâind prin rol cu același zâmbet feciorelnic de Frodo pe față, pe care îl avea și în filmele HP.
Ceilalți actori principali ai cvartetului hăulitor sunt Dane DeHaan, care nu iese în evidență decât prin insistența enervantă de a părea interesant, fiind la fel de agansant ca un puști popular de bani gata, nereușind să pară nici intelectual, nici rebel, Ben Foster, amorțit și țeapăn în rolul drogomanului Burroughs, și Jack Huston, șters și figurant în rolul lui Kerouac. Se evidențiază cu mult mai mult succes rolul secundar, dar crucial în această poveste de “obsesie și crimă”, cum zice posterul, al lui Michael C. Hall, în rolul prietenului mai în vârstă, cu ‘beneficii’ de la protejatul său, răsfățatul și fățarnicul Lucien Carr.
Despre ce este însă Kill your darlings? Am rămas cu impresia că nici regizorul nu a fost sigur. Parțial despre începuturile generației beat, parțial despre primele ecouri de Howl sub fruntea creață a lui Ginsberg, parțial despre o poveste de dragoste gay nereușită, despre o crimă și o trădare.
Puțin din toate, să fie mulțumită toată lumea, dar nu suficient zvâc și coerență, astfel încât filmul a rămas fără o miză autentică. Exceptând faptul că foarte mulți fani se vor fi uitat la film pentru ocazia de a-l vedea pe micul vrăjitor pupându-se stingher și chinuit cu un bărbat, filmul ăsta nu spune nimic interesant, și pe deasupra, o face și cu niște actori mediocri. Iar dacă ar putea obține ceva puncte la capitolul poveștii de dragoste tridirecționale, pierde masiv exact la redarea spiritului vijelios, nonconformist și beat, virând în mod neplăcut spre un Dead Poets’ Society mai alcoolizat, cu discursuri miorlăite și, ironic, foarte puțină bărbăție.
