„Să citeşti neapărat cartea asta”, mi-a spus un prieten înainte de a se muta definitiv în Manchester. Au trecut mai bine de şapte ani de-atunci. În primăvară, în timp ce eram la Cluj, mama mi-a cumpărat, fără să ştie că-mi fusese recomandată, cu ani în urmă, Flori pentru Algernon a lui Daniel Keyes.

A fost una dintre acele recomandări pe care-ţi promiţi că le vei urma şi de care nu te apropii, de fapt, niciodată, până în momentul în care numele acela ţi se aşază în braţe şi ştii că nu mai poţi scăpa. Iar asta se întâmplă întotdeauna atunci când trebuie, atunci când crezi că ai libertatea de a citi orice, oricând. Vine şi te loveşte în moalele capului chiar dacă cineva te avertizează că e o carte „scrisă pueril” cu un „sfârşit previzibil”, dar care „o să-ţi stoarcă totuşi câteva lacrimi”. Şi, trebuie să recunosc, ţi se întâmplă asta abia atunci când dai de un rând care seamănă mult cu o amintire din viaţa reală – de prea puţine ori cu final previzibil.

Charlie Gordon are un retard mintal şi asta îl face să vadă lumea într-un fel care pe cei mai mulţi dintre noi îi înduioşează. Până la lacrimi, pe cei mai mulţi dintre noi. Şi mama lui care îl plesneşte cu palmele peste faţă sau îl bate cu cureaua în timp ce strigă la Matt Gordon, tatăl lui, că Charlie nu are nimic şi că e un copil normal, dar că e leneş şi o să-l bată până îl învaţă minte. Şi poate plângem şi aici puţin, nu-i aşa? Apoi Charlie e luat peste picior de mulţi alţii, dar Charlie nu înţelege şi nici nu pare că suferă şi-atunci nu suferim nici noi pentru că ne-am propus să îi ţinem partea, ba mai mult, să empatizăm cu el.

„Lam întrebat pe prof Nemur dacam săl bat pe Algernon după ceam făcut operaţiie şa zis că poate. Dacă operaţiea merge bine am să-i arăt lu şoaricu ăla că sunt deştept tot ca iel şi mai mult. Osă pot să citesc mai bine şi să scriu cuvintele bine şi să şti multe lucrur şi să fi ca toţ oamen. Măi băete ceo să se mai mire cu toţ. Dacă operaţiia iese bine şi sunt deştept poate cosă găsesc pe mama şi pe tata şi sora şi să vadă toţ. Măi băete ce sor mira să mă vadă deştept ca ei şi sormea”.

Operaţia planificată de Nemur şi doctorul Strauss reuşeşte, iar mărirea inteligenţei prin intervenţie artificială se dovedeşte astfel posibilă. Algernon, şoarecele alb, cobaiul care dăduse cele mai bune rezultate până acum, continuă să facă nenumărate curse prin labirint. E un şoarece mai inteligent decât toţi semenii săi. Dar asta nu îl face să nu mai fie ceea ce este: un cobai, un şoarece de laborator.

Drama în Flori pentru Algernon e însoţită constant de întâlniri dureroase pe care Keyes le îndeasă sub rânduri ca pe nişte ace sub piele. Poate că unul dintre aceste momente e cel în care Charlie, devenit în doar câteva săptămâni unul dintre cei mai inteligenţi oameni din lume, spune că toată stiinţa nu valorează doi bani fără sentimentele omeneşti. Charlie, cel care pentru aceşti oameni de ştiinţă şi intelectuali va continua să fie un cobai, un şoarece de laborator, un Algernon cu sentimente, un Algernon care învaţă să iubească, să simtă nu numai forţa pe care acest sentiment ţi-o oferă, ci şi contrastul şi pericolul care pândesc din tot ceea ce există în rest:

„Astfel ne-am iubit până ce noaptea a devenit o zi tăcută. Şi în timp ce eram întins acolo, alături de ea, îmi dădeam seama cât de importantă era dragostea fizică, cât de necesar era pentru noi să fim unul în braţele celuilalt, fiecare dăruind şi primind. Universul exploda, fiecare particulă îndepărtându-se de celelalte, azvârlindu-ne în spaţiul însingurat şi întunecat, într-o veşnică despărţire – copilul de pântecul mamei, prietenul de prietenul său, fiecare mergând pe drumul lui până la ultima sută de metri dinaintea morţii în singurătate.”

Nu există, în universul lui Charlie, o îmbrăţişare suficient de puternică prin care să simtă că nu e singur.

Charlie, în lumea sa în care nimeni nu poate pătrunde cu adevărat, nici atunci când este „întârziat”, nici atunci când devine geniu, rămâne în permanenţă singur. Concluziile lui sunt clare, chiar şi atunci când îşi dă seama că inteligenţa lui e temporară şi că regresul e iminent. Judecă, de la o distanţiere extremă, felul în care nu are dreptul să îi ia viaţa lui Charlie cel cu retard mintal. Ştie că acel Charlie nu a încetat niciodată să existe, că trebuie să se predea, aşadar, reîntoarcerii la ceea ce a existat dinainte. Iar regăsirea nu e una veritabilă, căci tocmai eul recompus parţial este cel care se pierde definitiv şi care alunecă din nou înspre o însingurare cenuşie.

Chiar el zâmbeşte amuzat, la un moment dat, când într-un restaurant un băiat care-i amintea de vechiul Charlie scapă farfuriile pe jos şi le sparge. Chiar el se regăseşte în tagma acelor intelectuali pe care îi dispreţuieşte atunci când ajunge să îi depăşească, luându-i mai întâi drept impostori şi, mai apoi, concluzionând cu tristeţe că cele mai multe dintre studiile lumii sunt construite pe iluzii. Iar noi suntem, rând pe rând, în multe momente, acel om care uită de cel care nu înţelege şi care se străduieşte să afişeze un zâmbet sincer la o gluma pe care nu a priceput-o, iar asta doar pentru ca persecutorii săi, pe care îi crede întotdeauna prieteni, să îl placă. Or ce diferenţă care ne zdruncină reiese din felul în care se văd cele două lumi şi câtă lipsă de empatie şi de emoţie regăseşti de partea celor dotaţi cu un IQ care nu le foloseşte decât pentru a-şi compune mai acid glumele.

Şi câte nu ar fi de spus despre această revoltă permanentă care îşi dispută însă (uneori cu brutalitate) teritoriul cu o dezvoltare a inteligenţei care îi depăşeşte sentimentele şi maturitatea emoţională. Câtă suferinţă nu iese la iveală şi din toate aceste momente în care nu există soluţii, ci doar convingerea că, în multe cazuri, nimic nu se poate face. Ca în acel azil în care adulţii-copii erau împărţiţi între „curaţi” şi „murdari”.

Flori pentru Algernon e o lecţie uriaşă despre empatie şi despre puterea de a privi în oglindă singurătatea care nu iartă pe nimeni. Ce câştigă, în fond, omul acesta care înţelege ceea ce minţile strălucite ale omenirii nu vor să vadă? Şi ce ia cu el, după o călătorie de câteva luni, de la o înălţime pe care nu o putem înţelege, în afară de răceala şi lipsa de empatie a celor mai mulţi dintre noi, alături de un set de concluzii pe care ajunge într-un final să le uite?

„P.S. spune ţii lu profNemur să numai fi aşa supărat când cine va îş bate joc deel şi osă aiba mai mulţ preteni. Iuşor săai preteni daca laşi lumea sărâdă detine. Osă am mulţ preteni a colo undemă duc.”

 

Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, traducere din limba engleză de Dan Rădulescu, Editura Art, 2013

0 comentarii
  1. Avatarmagda

    Am citit cartea!!!
    Am cumpărat_o fiicei mele, e pasionată de gen, in plus, apare la editura YoungArt, deci…e pentru tineri!
    Dar, nu!
    Se citește la orice vârstă!
    Fascinantă, efectiv , nu o puteam lăsa din mână!
    Vreau sa vad si filmul, deși m_am convins de nenumărate ori ca nu se compară una cu altul! 😉

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *