Când scandalul depeşelor diplomatice dezvăluite de WikiLeaks a explodat, nu prea ştiam exact cu ce se mănâncă organizaţia. Ştiam foarte clar că mi-era imposibil să citesc cantităţile imense de materiale ale “celui mai periculos website din lume”. Aveam nevoie de filtre, iar filtrul a fost atunci mass-media, ori asta de cele mai multe ori îţi răpeşte înţelegerea unui context general.Mai înţelesesem că Wikileaks = Julian Assange, dar nu puteam pricepe în ce măsură scandalul sexual în care părea să fie implicat în Suedia era legat de o posibilă extrădare în SUA, care trebuia citită drept o cursă întinsă de State şi intermediată de Suedia. Cum detest orice teorie a conspiraţiei şi orice “erou” ai cărui bicepşi cresc şi trebuie să fie umflaţi de noi toţi doar pentru că “sigur e vânat de Pentagon”, adică acel joc media care te eroizează doar pentru că te-ai pus cu cei mari dar lasă restul detaliilor în umbră, am privit totul uşor sceptic (era cam previzibil ambalat) şi am trecut mai departe.
WikiLeaks este fără doar şi poate un proiect extraordinar. Julian Assange a creat ceva măreţ, un început posibil, concret pentru orice platformă de whistlebloweri, cu un efort fantastic pentru trasparenţa lumii în care trăim. Dar nu a făcut-o singur şi citind cartea celui împreună cu care a lucrat din 2007 până în 2010, Daniel Domscheit-Berg, fondator şi purtător de cuvânt al WikiLeaks, am descoperit în culise un Julian foarte autoritar, suficient de paranoic, destul de egomaniac, care-şi conducea echipa după citatul preferat descoperit într-un document militar american: “Do not challenge authority in time of crisis”. Cam ăsta era răspunsul la orice critică, sugestie. Dacă nu conteneai, primeai un raport de genul “disloyalty, insubordonation and destabilization” şi puteai fi suspendat în funcţie de câtă nevoie avea de tine.
De la bun început nu am ştiut unde să plasez cartea lui Daniel: să fie vorba de o revanşă, de un drept la replică care nu putea fi altfel decât personal? Vorbim de cel care a dezvoltat împreună cu Julian întreaga platformă, de la scurgerile de informaţii care demonstrau sistemul fiscal ilegal al băncii elveţiene Julius Bar, trecând prin manualele scientologice şi ajungând la Jurnalele războiului din Afganistan. Şi care la un moment dat a fost suspendat, plecării lui de la WikiLeaks, din 2010, alăturându-i-se încă alţi 3 membri de bază care deja nu mai puteau comunica cu Julian. Legat de portretul pe care i-l face gurului WikiLeaks, mi-a venit în minte şi biografia lui Steve Jobs, alt genial destul de deplasat în relaţiile cu oamenii şi felul său de a conduce o organizaţie.
Julian şi Daniel, sursa
Daniel este un tip pentru care transparenţa informaţiilor e unul dintre lucrurile esenţiale în lume, iar faptul că a hotărât să le facă publice în acestă carte adaugă responsabilitate. În plus, concluziile lui vin întărite de exemple din chat-urile interne WikiLeaks, cu Julian, cu alţi membrii, extrase media care pot fi verificate etc. Iar cartea lui este justificată în primul rând printr-o necesitate la care subscriu: de ce organizaţia care s-a pus în slujba transparenţei globale să fie una învăluită în mister? Inside Wikileaks te face în sfârşit să înţelegi cum a funcţionat totul: cum erau protejate sursele, cum ajungeau la ei documentele, cum ajungeau apoi la media, cum au decurs dezvăluirile şi scandalurile – totul prezentat simplu şi obiectiv. Descoperirile sunt pe alocuri şi triste, şi amuzante, dar mai ales la început îţi dai seama cât de mult a fost vorba de îndrăzneala a doi tineri care credeau sincer că nimic nu-i poate opri. Şi, în mare, cam aşa a fost.
Inside WikiLeaks
Detaliile şi triste, şi amuzante ar fi că: pentru o bună perioadă de timp în spatele mailurilor semnate cu multe nume ale multor membri WikiLeaks nu stăteau, de fapt, decât 2 oameni: Julian şi Daniel. Şi un singur server. Ei verificau documentele, ei le postau, ei erau şi responsabilii de comunicare şi PR, participau la conferinţe, făceau rezumate şi încercau să convingă jurnaliştii să preia informaţiile, ei se ocupau de stabilitatea sistemului. În afară, era trasmis însă că mulţi voluntari împreună cu staff-ul lor au totul sub control, numai că aceste echipe lipseau cu desăvârşire. Un alt astfel de detaliu incredibil este că, în 2009, la apariţia unui programator genial, Arhitectul, care urma să securizeze şi să reconstruiască întregul sistem, acesta şi-a pus de-a dreptul mâinile în cap la cât de încâlcit şi vulnerabil era totul. Lucrurile se dezvoltaseră şi se ramificaseră mult, fără să existe nimeni dedicat să le controleze şi securizeze pe cât era necesar având în vedere natura informaţiilor.
Şi totuşi, oricât de sigur e făcut sistemul între 2009-2010, oricât de mult se lucrează la protecţia surselor (spre exemplu, nici un membru WikiLeaks nu a ştiut vreodată cine uplowdează de fapt un document, acesta este principiul de bază al funcţionării), o sursă foarte importantă pică: Bradley Manning, soldatul american care recunoaşte într-un chat cu un hacker că a descărcat documente despre Afganistan din arhiva militară şi le-a trimis WikiLeaks. Arestarea lui din 2010 a fost, cum spune Daniel, “the worst moment in the history of WikiLeaks.”
Relaţia cu media este un subiect în sine: dacă la început abia primeau răspunsuri de la jurnaliştii cărora le trimiteau rezumate şi prezentări ale posibilelor subiecte, ale căror documente stufoase erau deja postate de WikiLeaks.org, în preajma dezvăluirii documentelor din Afganistan media le impusese deja “politica”: parteneriate exclusive doar cu câteva publicaţii. Ori în contextul transparenţei şi independenţei asumate până atunci de WikiLeaks, lucrurile începeau să arate cam aşa: secretele ajungeau să treacă în mâna lui Assange şi a câtorva jurnalişti exclusivi. Restul nu aveau decât să se mulţumească să-i citeze şi să cunoască povestea prin aceşti câţiva intermediari.
Asta nu e cel mai bun şi cu atât mai puţin cel mai ideal scenariu în cazul unei organizaţii care voia să fie un port deschis pentru media. Ba chiar, în lupta pentru accesul liber la informaţie, plănuise şi lucrase o perioadă pentru transformarea Islandei într-un spaţiu liber, deschis şi independent pentru media din toată lumea, unde se gândeau să-şi mute o parte din cartierul general. Oricum proiectele şi conferinţele în care se implicau dezvăluie, spre fericirea mea, o întreagă mişcarea internaţională preocupată de accesul liber la informaţie şi transparenţă, pe care nu mi-aş fi putut-o imagina atât de închegată până la dezvăluirile lui Daniel.
În 2010, sub presiunea contractelor de exclusivitate cu doar câteva publicaţii, a procesului intentat lui Assange în Suedia şi a termenelor nerealiste pe care acesta le discuta cu aceste publicaţii, fără să se consulte cu nimeni din echipă, ceea ce punea totul sub un risc imens – documentele trebuia iniţial curăţate de toate numele adiacente care ar fi însemnat dezvăluirea surselor, lucru care ajungea să se facă în ultimul moment – Daniel şi alţi membri pleacă. WikiLeakes devenise o organizaţie aproape subordonată media, care nu-şi mai putea respecta angajamentele şi putea prejudicia oameni nevinovaţi, încălcându-şi principiul fucţionării.
Daniel pleacă împreună cu Arhitectul (programatorul) şi iau cu ei sistemul la care acesta lucrase timp de un an, împreună cu toate documentele existente în acel moment: argumentul lui Daniel era că nu poţi lăsa arme pe mâna unui copil. Julian deja o dăduse în bară cu înţelegerile lui cu media de care abia se putea ţine în condiţiile unei echipe acum micşorate, încredinţase documente unui membru care în loc să le cureţe le dăduse din prima unui jurnalist în Islanda, iar mai nou nu mai putea distinge între acuzaţiile personale şi munca la WikiLeaks. În aceste condiţii, hotărârea celor doi a fost una de siguranţă, pentru a preveni expunerea oricăror persoane implicate, recunoscând că e prima dată când fac publică această informaţie şi că îi vor restitui toate documentele lui Assange când face proba unui sistem sigur. Până la apariţa cărţii, la sfârşitul lui 2011, sistemul WikiLeaks încă nu funcţiona sigur.
Ce înţelegem de aici? Că oricât de sincere şi bineintenţionate sunt idealurile unei organizaţii, ele pot fi corupte în jocul cu puterea. Că maniei personalităţii, a unicului fondator şi o autoritate de tip lup singuratic prejudiciază totul din interior: comunicarea e înlocuită de ierarhii inutile şi secrete – exact opusul a ce înceracă să se arate la exterior. Că atunci când te joci cu focul trebuie să fii cât se poate de invulnerabil. Că a confunda orice acuzaţie personală sau critică cu un atent la propria persoană atuncă în aer imaginea organizaţiei pe care o conduci.
Şi totuşi care e vestea bună? Că, din 2010, Daniel, Arhiectul şi alţi membri plecaţi din WikiLekas au creat OpenLeaks, o platformă mult mai sigură pentru whistlebloweri, care nu e orientată spre publicarea pe site-ul ei a documentelor, ci pe protejarea sursei şi posibilitatea ca ea să aleagă unde crede că ar fi cel mai bine să fie plasat materialul, cât timp ar trebui păstrat ca exclusiv şi apoi deschis către public etc. Printre parteneri, nu mizează doar pe media, ci şi pe ong-uri, sindicate, şcoli de jurnalism, care pot răspândi corect mesajul în ariile lor. Iar accentul nu mai e pus, ca în cazul WikiLeaks, pe impactul (spre scandalul) mediatic, ci pe dirijarea corectă a unor informaţii în mediile de interes, de la sănătate, la mediu. Cu alte cuvinte, mai puţin show off şi concentrare pe o infrastructură cât mai cuprinzătoare, accesibilă, care să funcţioneze.
WikiLeaks vs. OpenLeaks
Recunosc că tot ce am mai auzit în ultima vreme legat de WikiLeaks a fost de fapt exclusiv despre războiul lui Assange cu lumea, şi al Wikileaks cu SUA. Daniel o spune cel mai clar: evident că trebuie făcute toate eforturile pentru ca un jurnalist să fie lăsat liber, să nu fie ameninţat. Dar în acelaşi timp nu înţelege de ce acelaşi jurnalist refuză să meargă la un proces care-l priveşte personal atâta timp cât se ştie nevinovat. Pe prima pagină a WikiLeaks stă următorul text:
We are forced to put all our efforts into raising funds to ensure our economic survival. For almost a year we have been fighting an unlawful financial blockade. We cannot allow giant US finance companies to decide how the whole world votes with its pocket. Our battles are costly. We need your support to fight back. Please donate now.
Genul acesta de text şi ultimele apariţii ale lui Assange te fac să te întrebi: tot efortul WikiLeaks a ajuns să fie doar despre asta, WikiLeaks vs. SUA? Nu mai sunt atâtea alte probleme pe lume care trebuie scoase la iveală în ideea unui loc mai bun? Am intrat cu ajutorul acestei cărţi într-o lume care încă nu mi-este foarte familiară, ale cărei pârghii tehnice mă depăşesc. Evident, este o carte care poate fi citită în multe chei subiective, chiar pr-iste, propagandiste. O găsesc mărtuira unui om preocupat nu de vâlva pe care o poate stârni, ci de crearea unui sistem care să câştige teren şi să facă lumină în cât mai multe domenii, pentru cât mai mulţi dintre noi, fără cenzură. Îi apreciez eforturile şi îl respect pentru că a fost transparent şi şi-a asumat lucrurile pe care le-a greşit sau le-ar fi putut face mai bine!
