Bookaholic

Gala și Salvador Dalí au fost protagoniștii unei povești de dragoste ieșite din comun, printre cele mai atipice și mai lungi din istorie. Carmen Domingo oferă un portret complex, profund din punct de vedere psihologic, al Elenei Dimitrievna Diakonova, cunoscută drept Gala — femeie dominatoare, amantă senzuală și muză misterioasă. Gala-Dalí, primul roman bazat pe fascinanta viață a Galei, pune sub lupă un personaj seducător și contradictoriu, singura femeie mitologică din vremea sa, așa cum a numit-o Dalí.

Tânăra Elena Dimitrievna Diakonova, căreia i se spune Gala, pornește cu trenul din Rusia țaristă spre inima Europei. E sigură că e începutul unui drum spre frumusețe și succes — tarotul n-a înșelat-o niciodată. Pe fundalul Marelui Război, cu o sănătate precară, Gala crede în împlinirea destinului ei și, mai ales, în forța sa interioară. Gala-Dalí este romanul uneia dintre cele mai ambițioase femei din secolul XX, iar Carmen Domingo o așază pe Gala în centrul cărții, scrutându-i în detaliu faima, tributară celebrilor săi parteneri, printre care Paul Éluard, Max Ernst și Salvador Dalí. Înzestrată cu o vitalitate debordantă, Gala este însă mai mult decât o muză, căci geniul Salvador Dalí devine, într-un fel, creația sa.

„Semnându-mi opera Gala-Dalí, nu fac decât să spun un adevăr vital, pentru că eu nu aș fi existat fără sufletul meu pereche, Gala.“ – Salvador Dalí

„Gala a fost întotdeauna un mister. Și-a condus viața după intuiții și premoniții, tot ceea ce era ezoteric a fost pasiunea ei, în special tarotul, pe care îl consulta zilnic. Romanul scriitoarei și jurnalistei Carmen Domingo reflectă toate acestea, sondând viața sentimentală agitată și personalitatea puțin cunoscută a rusoaicei care i-a captivat pe Paul Éluard și Salvador Dalí, printre mulți alții.“

La Razón

„Este extraordinar cum a reușit autoarea să pună pe hârtie personalitatea unei femei atât de obsedate de control, de hotărâte și de încrezătoare în sine. Cu Gala mereu în prim-plan, Carmen Domingo ne poartă prin anii boemei franceze, ai suprarealismului, pe plajele de la Cadaqués și prin Europa celui de-al Doilea Război Mondial. Gala a fost stăpână pe propria viață și a știut în fiecare moment cu cine să fie și cum să-i facă pe bărbații cu care a trăit să se bucure de succes, în așa fel încât ea însăși să poată avea succes. Mereu obsedată de bani, de propriul trup și de bărbații care i-au plăcut, Gala este o figură feminină dominatoare, care se mișcă într-o perioadă în care femeile se dedicau mai ales treburilor domestice și închideau ochii la aventurile soților lor. Gala nu putea fi mai departe de acest tip de femeie, după cum excentrică a fost și arta acelor ani.“

librosyliteratura.es

„Gala-Dalí”, de Carmen Domingo – fragment

Traducere din spaniolă de Irina Dogaru
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Humanitas Fiction
2017
336 p.

Rusoaica vorbea gesticulând tot timpul, în vreme ce se plimba printre oglinzile, manechinele și umerașele din acea parte a boutique-ului. Coco o privea, cântărindu-i gesturile și mișcările. Gala se opri pentru a se uita cu atenție la jachetele marinărești cu nasturi auriți, la beretele care semănau cu cele purtate de marinarii din Cutty Sark, la câteva jerseuri care i se păreau atât comode cât și plictisitoare… Între timp, Coco se opri în dreptul unui umeraș pe care era atârnată acea petite robe noire despre care Gala auzise atâtea. Ea știa că acea rochie făcuse furori din prima zi în care începuse s-o vândă. Acea rochie simplă, dreaptă, din crep negru, cu mâneci lungi și strâmte, care venea până sub genunchi, părea să se fi transformat într-o uniformă pentru orice femeie care voia să fie elegantă fără a atrage atenția. Galei, din prima zi în care o văzuse, i se păruse cam insipidă, dar preferă să nu facă nici un comentariu.

— Negrul e antidotul prostului gust, îi spuse Coco imediat, văzând că se oprise la acea rochie, gândindu-se că o interesa, și profită de ocazie ca să îi arate un sacou din tweed care putea fi completarea ideală la acea rochie. Dar să ne întoarcem la ce vorbeam, de ce anume ai nevoie? Cine trebuie să te respecte?
— Atât pe mine, cât și pe Salvador, trebuie să ne respecte pe amândoi, răspunse ea, foarte supărată. Grupul de suprarealiști. Sunt sătulă. Se pare că le-a fost suficient că Salvador le-a desenat cea mai bună copertă pe care au văzut-o în viața lor pentru Al doilea manifest suprarealist, nici măcar nu sunt în stare să ne fie recunoscători. Sunt invidioși și îl dau la o parte de la aproape toate acțiunile lor. Și pe deasupra, pe mine nu mă lasă să particip la întrunirile lor. Așa că trebuie să caut bani și sponsori.
— Asta nu are prea mult de-a face cu faptul că ești femeie.
— Te înșeli, draga mea, se întâmplă tocmai pentru că sunt femeie. Le e teamă de mine.
— Poate că…
— Nu, poate că nimic! Se pare că Breton și gașca lui s-au hotărât să mă trateze ca pe o simplă însoțitoare, ca și cum aș fi una dintre acele femeiuști fără gură și fără creier, și de asta nu-mi îngăduie să asist la întâlnirile lor, iar eu nu sunt dispusă să-i las să se comporte așa cu mine. Treaba lor cum procedează cu femeile lor, dar nu vor face același lucru cu mine. Și, în plus, am senzația neplăcută că nu-l prețuiesc suficient pe Salvador, nu știu ce poate el să devină. Și cred că asta îi face rău.

Lui Coco i se păru contradictoriu ceea ce auzea.

Elogiile la adresa operei lui Dalí nu conteneau, în acele zile, în capitală. Cum s-ar fi putut ca tocmai tovarășii lui să ignore acel fapt? Se gândi imediat la Elsa Schiaparelli și își aminti o anecdotă despre creatoarea italiană de modă. „Există o poezie a croitoriei, un dadaism al croitoriei și un stahanovism al croitoriei, cel al doamnei Schiaparelli, care își prezintă rochiile în fabrici“, le răspunsese ea celor din același grup într-o zi pe când luau cina împreună și voiseră s-o dea drept exemplu de modernitate în modă.

„Ce și-o fi imaginat italianca? Cum de îndrăznise să o provoace, deschizându-și un magazin la doi pași de boutique-ul ei? Ce-și închipuiseră ei când o dăduseră drept exemplu de modernitate în domeniul modei?“ Da, și ea se temuse de întâlnirile cu suprarealiștii, dar poate că nu era o idee bună să vorbească despre asta. Soarta voise ca soția unuia dintre cei mai buni pictori la Paris să bată la ușa ei, iar ea s-o îmbrace. Italianca, nu încăpea îndoială, nu putea face nimic.

— Relațiile stranii de supunere și devotament pe care bărbații din gruparea suprarealistă le mențin cu nevestele lor nu mă vor afecta, insista Gala, ca și cum asta era singura chestiune la care se putea gândi. Mi- au spus-o cărțile, știi? Tarotul o spune în mod clar.
— Tarotul? Coco o privi surprinsă.
— Draga mea, tarotul e totul, pentru că știe totul. Fără el, eu nu aș fi nimic, îi mărturisi Gala în timp ce, cu un gest enigmatic, își deschidea poșeta pentru a-i arăta pachetul de cărți învelit într-o bucată de mătase. Iar el m-a asigurat că există cineva care ne vrea răul, cineva care se află în preajma noastră, iar acest cineva nu poate fi decât Breton.

Tarotul… mereu tarotul. Mai întâi îi spusese ordinea literelor dintr-un document, apoi ora la care urma să sosească o telegramă, la ceva vreme după aceea mistica culorilor și simbolismul numerelor îi oferise indicii despre cum să acționeze, tarotul, mereu tarotul… În cele din urmă, ajunsese să îi influențeze constant hotărârile, dobândea greutate pentru ea în clipele premergătoare luării oricărei decizii. Cărțile îi dădeau explicații perfecte cu privire la prezent, trecut și, mai ales, la acel viitor care o îngrozea atât de mult.

Gala observă expresia surprinsă a lui Coco. Ea știa că folosirea tarotului nu era bine văzută printre cei din clasele rusești înstărite, dar puțin îi păsa ce vorbeau despre ea. În realitate, se gândi, nu prea se schimbase mare lucru din vremurile în care forma zațului de cafea în ceaşcă hotăra soarta unui imperiu. De ce să nu consulte tarotul dacă putea fi folositor? Cărțile dădeau explicații dintre cele mai sigure.

În acel moment, Gala se întoarse printre amintiri cu mulți ani în urmă, peste douăzeci, pe când încă se afla la Moscova, alături de părinții ei.

Într-o seară în care se plimbase singură pe străzile orașului, se hotărâse să meargă pe jos până acasă, gândindu-se la cum avea să fie viața ei, încotro avea să-și îndrepte pașii, ce îi rezerva viitorul. La un moment dat, dinspre celălalt capăt al străzii, văzuse o țigancă apropiindu-se de ea. O femeie în vârstă, cam adusă de spate, cu capul acoperit de un batic și cu un zâmbet care neliniştea. Îi făcuse de departe un semn să se apropie.

— Frumoaso! Lasă tristeţea și dă-mi mâinile. Intuiesc că nu prevestesc decât izbânzi, îi spusese și, luându-i mâna dreaptă, zâmbise după ce se uitase la câteva linii.
— Adevărul e că… bâiguise Gala timid, încercând să-și elibereze mâna, dar fără a opune prea multă rezistență.
— Știam eu! Intuiția nu m-a păcălit niciodată. Am ghicit de la distanță. Ai o lumină, o aură, ceva, nu trebuie decât să te vadă omul. O să fii importantă, o să ajungi departe, toată lumea o să vorbească despre tine, dar…
— Dar ce? Ce altceva mai vedeți? o întrebase atunci, destul de îngrijorată de acele ultime cuvinte.
— N-o să fii tu însăţi prea uşor. Bărbații sunt răi însoț itori pentru femeile care au succes, draga mea copilă. Ai răbdare, nu dispera, dar să-ți aduci aminte că numai tu te vei putea ajuta, făcând în așa fel încât să fie ei cei care triumfă prin tine.

Gala o privise. Nu era sigură că ceea ce îi spusese era cu adevărat de bun augur, dar se simțea bine. În fond, ea știa că nimeni altcineva decât ea însăși nu putea străbate drumul acelei vieți. Ea mersese întotdeauna singură, dar pentru asta trebuia să alunge fantomele trecutului. Și de aici venea convingerea ei. Nu voia să i se întâmple ceea ce i se întâmplase mamei sale. Să fie înconjurată de copii care nici nu o băgau în seamă, căutând mereu protecția unui soț, de teamă să nu rămână singură.

Stând în fața țigăncii, prin mintea ei treceau mii de întrebări fără răspuns. Strânsese cu putere din pleoape ca să le facă să dispară, dar fără succes. Ce trebuia să facă pentru a-și schimba viața, fără a avea suficienți bani? Ce speranțe existau să aibă parte de o viață mai bună? Trebuia să plece din Moscova, din Rusia?

— Mulțumesc, femeie cumsecade, îi răspunsese, schițând un zâmbet fără a îndrăzni să-i mai pună vreo întrebare, și vârâse mâna în poșetă pentru a-i da câteva monede. Uite!
— Dumnezeu să te răsplătească! exclamase bătrâna recunoscătoare și cotrobăise într-unul din buzunarele enorme ale șorțului, căutând ceva. Ia inelul ăsta. Poartă-l mereu. O să-ți aducă noroc.

Și femeia dispăruse aproape fără ca ea să-și dea seama. Dacă nu ar fi fost inelul pe care-l ținea în mână, ar fi putut să creadă că totul fusese rodul imaginației sale. Dar inelul era în palma ei. Îl privise și îl așezase pe degetul inelar de la mâna stângă. Cine știe, poate că avea să-i aducă noroc.

Țiganca avusese dreptate. Era singură. Cu toate că nu dormea singură în nici o noapte, dacă se uita adânc în inima ei, se simțea singură. Dar cel puțin reușise să îndrepte lucrurile spre schimbare, Salvador era reflexia ei perfectă, era ea însăși. Cărțile nu se înșelau și explicau, în parte, acest sentiment pe care-l avea rusoaica, cu toate că se abținea să vorbească despre el. Învățase să treacă sub tăcere multe lucruri pe care le gândea.

Imprudența, impulsivitatea nu făceau decât să-i asigure dușmani de care nu avea nevoie.

— Cred că ar trebui să te străduiești să fii tu însăți, îi spuse, în cele din urmă, Coco, mișcând din cap ca și cum astfel i-ar fi alungat amintirile.
— Uneori, când stau de vorbă gândindu-se că noi ne distrăm flecărind, eu sunt atentă la conversațiile lor. Și îi aud spunând că suntem toate niște isterice, că acționăm irațional, că nu trebuie să ne bage în seamă… Și atunci, când văd că ne tratează ca pe niște copile aflate în trupuri de femeie și ne împiedică să fim independente, mă ridic și plec, îi explică Gala.
— Vă lasă pe planul al doilea, conchise Coco.
— Mă rog, pe al doilea, pe al treilea… Sâni, mame, soții… nu le slujim decât ca o completare a visurilor lor erotice, cu condiția să nu fi ajuns să avem copii, iar jumătate dintre femei nu știu nici măcar ce înseamnă să te bucuri să faci dragoste cu cel de lângă tine până ajungi lipsită de vlagă, așa cum știu eu. Ei își caută doar propria satisfacție.

Ascultând-o , era neîndoielnic că ar fi fost absurd să aibă cineva pretenția ca Gala să joace acest rol. Coco știa că nici una dintre ele nu fusese menționată în manifest, iar ele, după ce îl citiseră, sfârșiseră prin a accepta acest lucru fără prea multe probleme, tratându-i pe bărbaţi ca pe niște genii și așezându-se să asculte în liniște ce spuneau Breton și tovarăşii lui, aproape ca și cum ar fi fost o profesiune de credință. Dar Gala era diferită. Ea nu voia să facă nimic, dar controla totul, cel puțin tot ce o putea afecta în mod direct, și nu avea intenția să lase lucrurile aşa. De aceea lui Breton, care se erijase în conducător al grupului, și care, la un moment dat, se gândise poate să o transforme în muză, când văzuse cum sărea peste trepte, cum emitea judecăți și opinii care uneori puteau să-l facă să șovăie pe unul dintre membrii grupului, îi păruse rău și preferase să o îndepărteze.

— Și acest Breton, acest André, de mult ce a predicat l’amour fou, a ajuns un reprimat, adăugă imediat Gala.
— Draga mea…
— Nu ți-ai dat seama? N-ai văzut? Toate restricțiile moraliste pornesc de la el și, fără să conștientizeze, apără chiar contradicțiile mișcării suprarealiste.
— Dar… toate femeile care au mers întotdeauna la întruniri?
— Ele? O fac în calitate de muze, călăuze, copilițe, sfincși… nu te lăsa păcălită, dacă vreuna dintre ele o să expună vreo părere sau va face ceva fără să-și țină de mână soțiorul, o vor expulza. Oricând vrei pot să-ți dau câteva texte despre „informațiile privitoare la sexualitate“, sunt toți niște reprimați.

Era limpede că nici unul dintre bărbații din gruparea suprarealistă nu era capabil să-și înfrunte soția, de aceea se mulţumiseră a le lăsa în afara grupului, sau a le transforma în simple ascultătoare, în pofida faptului că multe dintre ele erau capabile să inoveze la fel de mult sau chiar mai mult decât consorții lor. Dar toate acceptaseră acest plan secund, cu excepția Galei. Ea nu era dispusă să fie eclipsată.

— Breton nu vrea altceva decât soții supuse și mame devotate… de aceea nu reușesc să-mi fac un loc în cadrul grupului. Vorbesc, îmi exprim părerea, comentez, sugerez… și sunt singura, de aceea mă privesc cu neîncredere, de aceea îmi interpretează greșit dorințele, pentru că le e teamă de mine, ei cred că există ceva dincolo și nu pricep că dincolo de Gala e numai Gala. Nici Paul, nici Max, nici măcar Salvador, ci numai Gala.

Coco o asculta zâmbind și se gândi că și ea fusese nevoită să lupte împotriva acestor prejudecăți. Cu toate că nu putea să nu-şi spună că ea, în fond și la urma urmei, dobândise singură respectul celorlalți, bazându-se de profesia ei, neatârnată de brațul nici unui bărbat. Chiar dacă, uneori, fără ajutor nu ar fi reușit să-ș i continue munca, banii fuseseră întotdeauna ai ei.

— Ai venit la locul potrivit, draga mea, lasă-te în seama mea, îi răspunse atunci și se gândi că Gala trebuia să-și pună un costum și să nu mai divagheze pe marginea a ceea ce credeau cei lalți despre ea. Era drept că femeile care adoptau roluri masculine își demonstrau masculinitatea, după cum i se întâmplase și ei, dar în fond era un joc. Ceea ce ieșea cu adevărat la iveală era o chestiune importantă, anume că feminitatea era o mască ce putea schimba fusta cu un pantalon, dar şi masculinitatea era la fel.
— Știu.
— Eleganța hainei înseamnă libertate de mișcare și este putere, iar tu trebuie să te poți mișca liberă.
— Exact, deși principala mea problemă e acum alta.
— Spune-mi, răspunse Coco, dispusă s-o asculte cu atenție.
— Timpul îmi va da dreptate, dar deocamdată, e suficient să mă ajuţi să arăt bine. Trebuie să impun respect și credibilitate când sunt privită. Vreau să încetez a mai fi rusoaica săracă îmbrăcată în zdrențe. Am să mă ocup singură de modul în care mă mișc. Am hotărât că, dacă următoarea expoziție a lui Salvador nu merge cum am prevăzut, să străbat străzile încercând să-i vând operele, iar comercianții de artă nu sunt… cum să-ți spun… nici cu toții moderni, nici nu riscă atât cât ar trebui. Nu spun ei că hainele tale sunt ceea ce e Ford pentru mașini? Ei bine, eu am nevoie de o caroserie bună. De motor mă voi ocupa eu.
— Te văd hotărâtă.
— Trebuie să iau multe decizii pentru Salvador, pentru noi doi, pentru viitorul nostru.
— Ce vrei să zici?
— Zilele trecute, la una dintre petrecerile la care am asistat, multe femei care se aflau acolo m-au privit zâmbind pe furiş.
— Draga mea, ni se întâmplă multora dacă nu intrăm agățate de brațul potrivit. La Paris există noțiunea de clasă, și e foarte greu să dărâmi bariera ori să fii lăsat lase să sari peste ea.
— Știu, majoritatea sunt niște analfabete care aspiră ca soții lor bogătași să le copleșească de atenții, dar tocmai pe ei trebuie să-i conving să cumpere opera lui Salvador, și nu voi reuși nici odată dacă ele nu mă iau în serios și le spun soților lor să cheltuiască altfel banii. Așa că trebuie să am un stil care să le fie pe plac, trebuie să mă privească și să vadă o femeie serioasă, respec tabilă, nu o rivală care ar putea să le ia locul în pat când ele pleacă în călătorie. Am nevoie, avem nevoie de banii soților lor! Trebuie să mă îmbraci cum te-ai îmbrăca pe tine dacă ai vrea să închei o afacere mare, pentru că eu încă mai trebuie să o pun pe picioare pe-a mea.
— Văd.

Coco o analiză cu atenție și nu se îndoi nici o clipă că avea să obțină ceea ce își propusese. Era foarte deșteaptă. Cu toate că vorbea fără încetare, părea să se fi gândit deja la tot ce urma să spună. Asemenea multora din cercurile pe care le frecventau, s-ar fi zis că reușea să intre în legătură cu persoanele cele mai interesante, știind că, mai devreme sau mai târziu, ar fi putut avea nevoie de ele pentru a supraviețui, sau că ar fi putut profita de pe urma lor într-o anumită privință. Ca și cum nu ar fi făcut nimic spontan. Dacă se apropia să te salute în toiul unei petreceri, era ceva dinainte calculat. Dacă vorbea despre cutare sau cutare personaj, mai târziu îți spunea sau cerea ceva legat de el. Deocamdată, voalat, insinuase că, neavând bani, nu avea să plătească hainele pe care urma să le ia. I se mai întâmplase. Coco știa că nu trebuia să vorbească direct cu clientele, mai cu seamă cu cele în fața cărora ar fi cedat dacă i s-a r fi spus că respectivul obiect era prea scump. Gala nici măcar nu se deranja să lămurească așa ceva, nu- și pusese problema să plătească.

— Zilele trecute, în casa soților Sert, continuă Gala, s-a spus că o femeie elegantă trebuie să poată merge la piață fără să provoace râsul casnicelor.
— Cine râde are întotdeauna dreptate, draga mea, ținu să precizeze, sigură pe sine, Coco.
— Exact. Femeile astea sunt casnice cu bani și, deocamdată, nu trebuie să râdă de mine. Mai încolo o să fiu eu cea care râde de ele, dar acum nu trebuie să știe asta.

Coco o privi. Rusoaica era cu adevărat specială. Chiar mult mai mult decât i-o descriseseră prietenii comuni. Când avea să-i povestească Misiei despre vizita pe care tocmai o primise și despre conversația purtată, cu siguranță că și ea urma să aibă o reacție imediată de respingere.

— Moda care nu se face pentru mase nu e modă, pentru că moare la naștere, răspunse. Dar aceeași modă ne face diferite unele de altele. Iar tu vrei să demonstrezi că ești diferită. Lasă-te pe mâna mea; şi i-o întinse pentru a-și lua rămas-bun, în timp ce o conducea spre ieșirea din boutique.

Despre Carmen Domingo

Scriitoare și jurnalistă, Carmen Domingo s-a născut în 1970 la Barcelona. Licențiată a Facultății de Filologie Hispanică din cadrul Universității din Barcelona, a predat la începutul carierei limba spaniolă la Universitatea Aïn Chock din Casablanca, înainte de a se dedica aproape exclusiv scrisului. A colaborat de-a lungul timpului cu mai multe publicații spaniole, precum El Viajero, El País, La Marea, Público sau Marie Claire, precum și cu Radio Nacional de España și Cadena Ser. Eseurile și romanele sale tratează cu precădere importanța rolului femeii în Spania secolului XX. Printre cărțile sale care s-au bucurat de o primire favorabilă se numără: Nosotras también hicimos la guerra (2006), Mi querida hija Hildegart (2008), Conversaciones de alcoba (2009), La fuga (2009) și De Fukushima a Corfú. Una fábula japonesa (2014). Gala-Dalí (2016; Humanitas Fiction, 2017), primul roman de până acum despre Gala și Dalí, pentru care autoarea s-a documentat timp de patru ani, a devenit bestseller în Spania, ajungând în topul celor mai bine vândute cărți. Carmen Domingo fost finalistă la Premios Max 2017, la categoria cel mai bun autor, pentru scenariul proiectului teatral Només són dones / Sólo son mujeres, care a fost pus în scenă cu mare succes atât la Barcelona, cât și la Madrid.