Hibernalia ar putea fi considerată continuarea Simfoniei animaliere. Sau, poate, dacă Simfonia animalieră ar trebui să se termine, atunci așa s-ar termina. Dar ce se termină vreodată, și când?
Hibernalia va fi lansată luni, 29 februarie, de la ora 18:30, în Club A, în cadrul CDPL FEST 44. Cartea va fi prezentată de Dana Jenaru, iar Veronica D. Niculescu va citi un fragment din volum și va discuta pe marginea acestuia.
Hibernalia, Veronica D. Niculescu – fragment
Seria Proză
Colecția Minutar
Casa de pariuri literare
2016
Pe partea dreaptă a drumului, pe câmpul de dincoace de grădini, se înălțau din loc în loc mușuroaie, ninsoarea nu le putuse nivela, ba parcă acum erau și mai vizibile, niște sâni lăptoși aruncând umbre lungi, albăstrii, rotitoare. Pe alocuri, din câte-un clop de zăpadă meșterit noaptea de vânt se ițeau vârfurile uscate ale unor tufe, câte-un ciulin își profila căpșorul zburlit la capătul unei tije, cu fire de păianjen sau de blană scânteind între țepi, o provocare pentru privire, nuci poleite și praf de cristale zdrobite sub soare. Uneori, o adiere scutura zăpada tânără de pe crengile fine și o purta o vreme prin aer, în cortine de lumină cernută.
Și toate astea ne chemau înspre ele, și orice chemare e bună atunci când de mult nu mai auzi vreo chemare, așa că nu după mult timp am abandonat drumul, am sărit din trei pași peste șanț și m-am pomenit tăind câmpul de-a latul, spre nicăieri, pășind prin marea de lapte și zahăr cu grijă, ferind mușuroaiele. Fredonam din nou, mă desfăcusem la gât, cozile fularului îmi atârnau de o parte și de alta și lăsau pe zăpada înaltă urme asemănătoare cu cele făcute de păsările greoaie atunci când dau să se desprindă de sol, bătând la început aproape zadarnic din aripi. Cârtița se ținea bine de mine, strâns cuibărită la piept, adulmeca în jur stând acolo, știam că ea știe unde suntem chiar înainte s-ajungem, și ce-o să ne apară în cale chiar înainte să apară, ce-o să mă facă să tresar și să mă opresc locului chiar înainte să tresar și să mă opresc, dar tot eram surprinsă uneori, când câte-un tremur de-al ei îmi umfla pieptul un pic înainte să văd cu ochii din cap ceea ce ea văzuse de-acolo, fără să scoată căpșorul. Căci Dede vede, dar nu vede ca noi.
Și așa l-am zărit. Într-un punct de pe această întindere, nu între brazde, nici la pârâu, și sigur că nici la măceș, ci mult mai departe, într-un pâlc de arini – o apariție ca o corabie cu multe catarge pe marea înspumată –, într-o furtună de zăpadă al cărei centru părea să fie chiar el, cel care o stârnea agitându-se, tăcutul și posacul meu prieten, hârciogul. Și deși noi l-am zărit primele, bănuiesc că nici el nu vorbea tocmai singur atunci când l-am găsit noi singur, vorbind.
Pe măsură ce ne apropiam, îl auzeam tot mai bine, și chiar începeam să deslușesc ce spunea, fiindcă el nu cânta, nu fredona, ci spunea, spuneea¹, aplecat deasupra unei valize maro de carton, din cele cum erau odată, pe vremea aceea, cum încă mai vezi pe dulapul bunicilor. În geanta asta mare, Ciobi îndesa zăpadă. Cu palmele ridica din stratul pufos o felie albă, apoi dădea fuga și-o arunca în valiză, făcând să se înalțe praf strălucitor, apoi o tasa sărind cu picioarele ca într-un dans irlandez, dacă ținem să spunem că vreun dans de hârciog seamănă cu vreun dans omenesc, și iarăși se ducea și decupa o felie frișcată, tot vorbind, tăcutul și posacul meu prieten, așa.
În sfârşit, înapoi printre copacii aceştia, vărgat de fericire ca un peşte-velier.
Ah, a fost o vreme în care credeai c-o să pleci. Şi tot ce citeai erau zidurile din oraşul acesta, unde voiai să rămâi. Şi doar nişte ciocuri mai trăgeau de coaja ce eşti, şi nu mâini, şi nici tălpi.
Să pleci, să pleci. Și de ce n-ai rămâne?
Dar dacă rămâi, Vous n’avez pas de mails non lus de vos contacts, în fiecare dimineață așa, și-n fiecare seară așa. Căci dacă taci o singură dată ți se răspunde mai lung, și dacă taci încă o dată ți se răspunde încă și mai lung, și-apoi poți să taci iar, fără ca asta să însemne că afirmi vreo tăcere, și tot ți se mai scrie o vreme. Însă apoi dintr-odată nimic, o zi, două, optsprezece zile și nopți, și uite luna cum trece, uite anotimpul cum se împinge în tălpi, uite cum se încovoaie pereții.
Zăpezile cresc, creesc, și vine o zi când nici poștașul nu se mai încumetă pe aici. Cândva, trecea fluierând cu tolba pe umăr, tălpile lui cunoșteau singure drumul acesta, el venea cu scrisori, cu vederi, cu ziare și cărți, cărți poștale, salutări, îmbrățișări de la noi pentru voi, și totul timbrat, și totul semnat, ah, cu gura, cu mâna, dorul încăpea în chenare exacte, când și cum încăpea (bătucind înfrigurat zăpada în valiză), de obicei rămânea destul și pe-afară, așa cum rămâne un cățeluș puricos pe un preș într-o noapte de vară, și nici o inimioară, și dulăii din curți lătrau după el, poștașul, trece poștașul, ce mai viață pe stradă, el ajungea la gard, iar când nu lăsa din mers să alunece plicul în fanta cutiei poștale, atunci suna, își trăgea cu un gest scurt pantalonii, își împingea șapca pe ceafă, scotea de după ureche un ciot de creion chimic, îl lingea pe la vârf și scria cu litere mov într-un carnet ceva doar de el cunoscut, curelușele tolbei dansau dansul lor molatic și înainte și după, și într-un moment pe care l-am putea numi sfârșit poștașul pleca, dar nu era o plecare plecare, câinii-l lătrau ca pe unul de care știi sigur că se-ntoarce și mâine, iar el se îndepărta fluierând, fluieratul se subția, se tot subția, până se deșira sus, către coamă și dispărea ca un abur, poate că nici nu a fost, dar sigur o să revină, și nimeni nu se întreba unde se duce poștașul după ce îți aduce, unde, unde se ducea după ce-ți aducea, iar atunci, după ce fluieratul lui se risipea dus de o pală de vânt, fetițele se agățau de fustele mamelor și mamele le lăsau în sfârșit să iasă la joacă, du-te, du-te, puiul mamii, ziceau ridicându-și degetele tremurătoare de pe căpșorul buclat, căutând din priviri o foarfecă și apucând un cuțit, ștergând degrabă lama de șorț, și-apoi lăcrimând la ferestre, printre mușcate, cu o dungă de marmeladă tăind ciuperca brodată pe piept cu fir de mătase, de la începutul scrisorii până după-amiaza târziu.
¹Eeh, v-amintiți.
Despre Veronica D. Niculescu
Veronica D. Niculescu (n. 4 mai 1968, Pitești) a debutat în 2004 cu volumul de proză scurtă Adeb, Editura Limes (Premiul de Debut al USR Sibiu; ediția a II-a, 2005, Editura LiterNet). În 2008 a publicat volumul de proză Orchestra portocalie, Editura Cartea Românească, iar în 2009, Basmul Prințesei Repede-Repede, Editura Polirom (în colaborare cu poetul Emil Brumaru). Volumul de povestiri Roșu, roșu, catifea a apărut în 2012 la Casa de Pariuri Literare (nominalizare la Premiile Radio România Cultural; nominalizare la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași“; premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă – ScurTiuk; dramatizare în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, 2013). Antologie de autor: Floribunda, povestiri, Editura TipoMoldova, 2012. A câștigat Concursul Național de Scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul.
Din opera lui Samuel Beckett a tradus, în premieră în limba română, toată proza scrisă în limba engleză, și anume: proza scurtă cuprinsă în volumul Opere I – Integrala prozei scurte (Nominalizare pentru Cea mai bună traducere la Gala Bun de Tipar 2012); romanele Murphy, Watt și Vis cu femei frumoase și nu prea, alcătuind volumul Opere II (Premiul USR Sibiu pentru traducerile din opera lui Samuel Beckett, 2012). Din Vladimir Nabokov a tradus romanele Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Originalul Laurei, Darul, Foc palid și o parte dintre Povestiri. De asemenea, a tradus romane de Don De-Lillo, Siri Hustvedt și Eowyn Ivey. Toate traducerile, în premieră în limba română, au apărut la Editura Polirom.
Prezențe în antologii: Proza.ro, Editura Paralela 45, 2006; Sibiu/Hermannstadt în scrisori sentimentale, Editura Imago, 2007; Cele 4 dimensiuni ale feminității românești, Editura Neverland, 2010; Eternități de o clipă. Prozatori sibieni, Edi-tura InfoArt Media, 2010; Kikinda Short 06, antologie internațională de proză scurtă, Serbia, 2012;Antologia pieselor prezentate în secțiunea „Spectacole-lectură“ – Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, 2013; Scräpliv, antologie de nuvele românești, Editura 2244/Bonnier, Suedia, 2013; 10+, Antologie de proză Tiuk!, Editura Tracus Arte, 2013; Best of – proza scurtă a anilor 2000, Editura Polirom, 2013.
În septembrie 2012, a beneficiat de programul Writers in Residence, fiind găzduită la House of Čolović, în Mala Vrbica, Kragujevac, la invitația Ministerului Culturii din Serbia și a Bibliotecii „Vuk Karadzic“ din Kragujevac. Volumul Simfonia animalieră a fost încheiat în cadrul acestei rezidențe.
