Simfonia animaliera Veronica D. Niculescu

În iunie 2014, când gradele își făceau de cap, apărea o cărticică mică, mică (mai mică decât o palmă), pătrată, cu coperte de un verde crud și cu ilustrații nemaipomenite. Uitându-te la ea, ai fi crezut că e o ghidușie, o carte pentru copii, o jucărie. Dar,  deschizând-o și citind-o, ce să vezi? Nu e. Ba dimpotrivă, e o carte pentru oameni mari, cei pe care îi incită lecturile dense, intense, delicate, pe mai multe voci, cei cărora le priește să fie proprii dirijori ai unei simfonii atipice, cărora nu le displace să-și schimbe lentilele de interpretare din când în când și să descopere, cu lupa, cârlige peste cârlige lăsate în text pentru plăcerea lor.

Cărticica în discuție se numește „Simfonia animalieră”, are 78 de pagini, a fost scrisă de o scriitoare fără seamăn de la noi, Veronica D. Niculescu, și a fost publicată la Casa de Pariuri Literare, cu ilustrații de Anca Smărăndache. Cum niciodată nu este prea târziu să citești despre un arici, un hârciog și o cârtiță care merg, pe rând, la teatru, împreună cu femeia-naratoare, eu am ajuns la bijuteria aceasta (din fericire! ce deliciu!) chiar săptămâna aceasta, într-o dimineață cu soare blând, în liniștea deplină a apartamentului în care locuiesc. Se mai auzea, din când în când, doar gânguritul porumbeilor care, dimineața, stau la pervazul ferestrei mele. Ceea ce vă doresc și vouă, atunci când veți citi „Simfonia animalieră” (curând, desigur, nu-i așa?). Veți vedea de ce.

„Simfonia animalieră” este construită, firește, conform unei compoziții muzicale (sau, de ce nu, a unei piese de teatru) în patru părți: I. Allegro spiritoso – care-l are în centrul său pe ariciul Doinel, spiritual -, II. Andantino grazioso în care se scaldă Ciobi, hârciogul, un grațios -, III. Allegro affettuoso – unde se desfășoară Dede, cârtița sentimentală care și-a ros de mult terminația numelui (Dedesubtilă), pentru că „i se părea prea pretențios și deloc subtil” -, IV. Presto – finalul cărții, într-o hibernare greu de suportat, în care apare și un câine misterios, care oglindește, la scară pitică, tot ceea ce (nu) se spune în microroman.

Pretextul și, totodată, contextul scrierii cărții este o strofă de-ale lui Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet” (traducere din limba polonă de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, din antologia Podul de catifea, Editura Art, 2012). Și chiar așa se întâmplă: naratoarea invită la teatru, pe rând, un arici, un hârciog și un sobol, trei personaje care merg la trei piese diferite (în ordine, Călătoriile lui GulliverUltima zi a tinerețiiAuto-Da-Fé), văd și simt lumea altfel, cu alte instrumente și cu discursuri deosebite, limbaje special (și maiestuos) făurite pentru personalitățile lor. Plimbarea (câte sensuri poartă în sine această plimbare!) prin lume este o mișcare de la exterior la interior, de la simfonia zgomotoasă a lumii (animaliere, până la urmă), la spațiul protector al teatrului și, mai apoi, la interioritatea ființei umane, reflectată chiar în versurile din final, o metamorfoză cum nu se poate mai grăitoare a strofei lui Milosz:

„De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”.

Dar, până să ajungem la final, să ne îndreptăm puțin atenția spre început.

Agitație mare, aglomerație, început de festival într-un oraș european (care te duce cu gândul, inevitabil, la Sibiul Veronicăi D. Niculescu sau eu, cel puțin, am avut constant în minte sala Teatrului Național „Radu Stanca”), o piesă în premieră. Și, ce să vezi, în mulțimea de oameni iese în evidență o femeie însoțită de un… arici. Cruzimea, răutatea, curiozitatea fără margini a spectatorilor, mari (care se întreabă cu voce tare dacă ariciul are bilet la teatru sau de ce miroase atât de urât) sau mici (cei care-i și rup lui Doinel câteva ace…), te revoltă pur și simplu, parcă ai vrea să-i poți lua apărarea animăluțului care scoatea, din când în când, câte un scâncet. Când cei doi intră în loja special rezervată, parcă răsufli ușurat, gata, suntem departe de lume, aici sunt în siguranță.

Doinel, „aplecat într-o parte și, făcându-și pernă dintr-o lăbuță îndoită, s-a cuibărit pe scaunul din stânga, oftând ca un cauciuc explodat într-un film mut”, ariciul care își suge degetul, e într-o stare de aproape adormire, ascultă în căștile de la iPod Prelude to Little Spring și, la final, se învinovățește pentru întâmplările cu oamenii („… vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, p. 32), poartă un scurt dialog despre lume și teatru cu însoțitoarea sa, înainte ca piesa să înceapă. Limbajul său, cu un reflexiv simpatic, ca al unui copilaș, e o dovadă clară a privirii spre sine, toată lumea se întoarce în el, totul ia formă și adâncime trecând prin el („Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur”, p. 29). Notez aici trei observații cu miez de-ale lui Doinel, fiecare le percepe în funcție de propria sensibilitate:

„Dar ce începe vreodată, și când. Căci ce nu e deja început, dacă e?” (p. 26).

„Îmi place mult să privesc înspre ziduri înalte, totdeauna zidurile înalte fac declarații simple, blânde de blândețe” (p. 26).

„… Lumea? Lumea e o porcărie. Apoi mi-a părut rău de porc. Porc e o frumusețe. Atâta suferință și el. Cu porc se pot scrie simfonii” (p. 30).

Ilustratie pentru cartea Simfonia animalieră

Ilustrație pentru „Simfonia animalieră”, realizată de Anca Smărăndache

Experiența lui Ciobi, hârciogul cu șapcă și cu botul încărunțit, care te mușcă dacă îl trezești din somn și stă cocoșat pentru că se crede prea înalt, este mai blândă, piesa de teatru este aleasă la începutul stagiunii, în ultimele zile din august, dorindu-se evitarea „aglomerației sângeroase”, o intrare „fără incidente”. De altfel, el „A stat așa, în picioare, atent, vigilent, cele aproape două ore, absorbind imagine cu imagine, adiere cu adiere, vorbă cu vorbă. Îi plăceau mai cu seamă anumite lungi pasaje vorbite, care păreau să fie decupate destul de fidel din carte” (pp. 40-41). Hârciogul nostru are parte și el de un limbaj altfel, creat pentru el, cu prelungirea vocalelor, un soi de ecou al aducerii aminte: „Pe vremea aceea, când gardurile dintre grădini aveeau burţi moi şi lăsate, şi te puteeai strecura pe sub ele” (p. 43). Ieșirea de la teatru e un fel de început al poveștii sale, al contemplării vremurilor apuse, tinereții, frumuseții: „Atâta frumuseţe care moare. Și ce ne rămâne în loc?” (p. 43). Simte și trăiește totul la o intensitate nemărginită.

Cu Dede piesa de teatru se lasă așteptată, căci naratoarea nu pare să găsească una potrivită pentru ea. În cele din urmă, „ca printr-o minune, (…) un afiș mi-a atras atenția  și, fără să mai stau pe gânduri, am cumpărat biletele” (p. 58). Trei piese scurte – „în fond, și Dede e cea mai mititică” – reunite într-un singur spectacol. O intrare în teatru la fel de lină ca a lui Ciobi (dar unică, cu Dede de mână, „ca pe-o fetiță ce e”), piese ascultate cu ochii închiși (doar Dede nu vede ca noi) și cu simțurile alerte. Dede e singurul personaj dintre cele trei care nu ia loc pe unul dintre scaunele rezervate în lojă, ci preferă să se strecoare în rochia naratoarei, să sape în trupul acesteia, să facă parte din ea: „(…) eram un trup cu două capete, în umbra unei loje. Ascultam, ascultam. Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur” (p. 61). Dede comunică numai prin limbajul non-verbal, așadar o cu totul altă perspectivă. Cârtița este, de altfel, și singurul animăluț care doarme în camera de la parter, cu femeia care a dus-o la teatru. Și, veți zâmbi, iată ce-i spune naratoarei la final:

„Dacă totuşi vei reuşi să o termini – mi-a zis cu glas răgușit, fără să se întoarcă înspre mine – cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd” (p. 65). Din fericire, și noi o vedem acum, concret, nu cu ochii imaginației, pe rafturile librăriilor.

Limbajul, jocurile de cuvinte, interioritatea, singurătatea (nu poți să nu simți influența lui Beckett sau pe cea a lui Nabokov, doar autoarea i-a tradus, în limba română, excelent), tăcerile, zgomotul, pendulările între atunci și acum, între aici și acolo, între zi și noapte, între durere și nostalgie, între dor și entuziasm, între sinestezii și polifonii, între mari teme ale literaturii, sunt doar câteva dintre ingredientele pe care le veți regăsi în „Simfonia animalieră”. Întocmai ca o floare pe care, când o uzi, crește, înflorește, tot așa înflorește textul Veronicăi D. Niculescu, suportând zeci și zeci de interpretări pe măsură ce-l citești și recitești. E surprinzător, la cât de mică e cărticica! N-am făcut decât să zgârii puțin suprafața și, sper eu, să vă fi provocat la o lectură.

P.S.: Aici găsiți video-ul lansării volumului „Simfonia animalieră”, de Veronica D. Niculescu, unde Nora Iuga, Adela Greceanu, Adina Dinițoiu, Anca Smărăndache și autoarea cărții vorbesc, firește, mai bine și mai frumos decât mine despre acest microroman delicat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *