Bookaholic

Recunosc, și să nu râdeți: m-am hotărât să citesc Jurnalul de campanie al Adrianei Săftoiu după ce-am terminat de văzut The West Wing, din simpla curiozitate de a afla ce înseamnă o campanie electorală românească, indiferent pentru ce funcție. Trăiam cu impresia că jocul ăsta, la care americanii sunt profesioniști (și e suficient să urmăriți cursa prezidențială care doar ce-a început ca să vă dați seama), la noi se întâmplă cam după ureche, pe principiul dăruiești și primești, adică dăruiești niște ulei, niște zahăr și niscaiva promisiuni sefeistice și primești la schimb niște voturi la superofertă.

Ei bine, n-aș putea să spun că jurnalul mi-a schimbat cu ceva percepția pe care o aveam asupra campaniilor electorale românești.

Cartea relatează la prima mână experiențele Adrianei Săftoiu în campania din 2008, în urma căreia a câștigat un mandat de deputat, și interacțiunile pe care le-a avut cu oamenii din circumscripția colegiului uninominal numărul 7  (Urlați). O mare parte din jurnal este rezervat deplasărilor pe teren, în special în școli și grădinițe, și a dialogului cu locuitorii satelor și comunelor din zonă. O discuție cu un primar, una cu un preot, alta cu o învățătoare, alta cu o femeie care face autostopul între două sate. Observațiile ei ne arată o Românie de care uneori uităm, amețiți de idei europene: sate fără drumuri asfaltate, canalizare, apă curentă  – fără să mai vorbim de luxuri precum biblioteci sau calculatoare în școli.

Adriana Săftoiu nu observă însă doar sărăcia – ci și mentalitatea oamenilor care, pe de o parte, trăiesc cu impresia că problemele lor nu pot fi rezolvate decât de către stat, dacă se poate fără contribuția lor, iar pe de altă parte mentalitatea politicienilor care nu au niciun interes să își educe electoratul, să îi explice necesitatea propriei sale implicări. La urma urmei, prostimea care stă cu mână întinsă reacționază mai ușor la mocăngeli, și orice campanie electorală poate fi redusă la o serie de apariții publice la zilele comunei X, bannere și afișe, și, bineînțeles, pomană.

Practic, analiza asta a interacțiunii dintre politicieni și oameni, prin ochii cuiva care, datorită experienței mai degrabă de consilier, decât de candidat, se poate detașa și vorbi obiectiv, e principalul motiv pentru care Jurnalul de campanie merită citit. N-o să-ți spună ceva ce nu știi deja, dar cumva arată ce înseamnă campania electorală pentru o funcție în Parlament, cu tot cu paradoxul politicianului mereu spilcuit și ferchezuit la televizor, în timp ce majoritatea oamenilor din colegiul lui umblă desculți, dau cu sapa și își țin copiii acasă pentru că n-au bani să-i dea la școală.

În același timp, însă, Adriana Săftoiu nu e scriitoare. Iar asta se simte al dracului de tare, de la prima până la ultima frază. Foarte multe idei se repetă, în aproape aceleași formulări, și pe alocuri topica frazei îți cam dă dureri de cap:

În comuna Bucov am întâlnit una dintre cele mai hotărâte echipe să își rezolve problemele, indiferent de greutăți, dar și bună de muls de către cei care știau cum să folosească nevoile comunității ca să își facă un buget crăpând de sănătate.

Analiza e destul de superficială (la nivelul azi am fost, am văzut, am plecat mai departe, ce săracă e România!), și totuși toate astea n-ar fi o problemă, dacă proza n-ar fi dominată de tot felul de expresii șablon, precum: “binele e în acțiune, și nu doar în cuvinte”, “răbdarea e singura armă”, “nimeni nu îți poate lua amintirile”. Oricare din astea e scuzabilă dacă e aruncată odată – dar în textul jurnalului există fraze întregi care nu duc nicăieri, pentru că sunt formate numai din genul ăsta de clișee. Pe alocuri, nu numai limbajul devine găunos, ci și imaginile pe care le evocă:

(referindu-se la ziua comunei Berceni)

Atmosfera nu îmi insipră deloc ceva sărbătoresc. Sau poate că asta e sărbătoarea și eu am din nou alte pretenții! Cum ar fi, de exemplu, mese festiv aranjate, cu sătenii servind bucate pregătite de femeile satului, cu copii antrenați în jocuri sportive, răsplătiți cu premii, cu femeile și bărbații exemplari ai satului premiați de comunitate pentru că sunt elitele lor, cu preotul, învățătorul care să le vorbească despre ce au făcut într-un an pentru satul lor și ce urmează să facă împreună. Așa-mi imaginam eu.

Sătenii servind bucate pregătite de femeile satului? Copii antrenați în jocuri sportive? Mmmmm. Nu.

Însă în final, dacă tragi linie, Jurnalul de campanie merită totuși răsfoit, pentru că îți amintește, pe de o parte, de România desculță, și pe de altă parte, de cinismul politicienilor care o ignoră cu desăvârșire (exemplul cel mai bun este cel al satului Cioceni, a cărei singură cale de a comunica cu satele din jur și Ploieștiul, un microbuz, a fost scos din circulație de firma care a câștigat licitația pe motiv că nu făceau profit).

Însă nu vă așteptați la cine știe ce insight-uri sau detalii de strategie – pur și simplu nu ai cum să aplici strategii de campanie pe un public căruia nici măcar nevoile primare nu îi sunt satisfăcute. Asta e lecția tristă, zic eu, a Jurnalului, și cred că și a Adrianei Săftoiu.