Bookaholic

Mihnea Blidariu nu este doar solistul formaţiei Luna Amară, ci şi un susţinător vehement al proiectului „Salvaţi Roşia Montana“, cofondator al cenaclului „Klu“, membru al formaţiei The Others, precum şi un talentat scriitor: poet („No Future“, „Mînia.ro“) şi prozator (volumul „Playlist“, lansat la finalul anului 2010, la Casa de pariuri literare). De-a lungul anilor, Mihnea şi-a susţinut părerile (în scris, în muzică sau în activităţile sociale) fără să facă vreun compromis, chiar dacă a fost cenzurat de cîteva ori şi chiar dat jos de pe scenă. Nu se teme să spună lucrurilor pe nume şi să denunţe ipocrizia, laşitatea, acel „lasă-mă să te las“ tipic „mioritic“, compromisul, la orice nivel al societăţii. Deşi este „angajat social“, Mihnea Blidariu este în primul rînd artist, iar în volumul „Playlist“ dovedeşte o fineţe de prozator care îl aşază în rîndul scriitorilor români contemporani ce nu trebuie trecuţi cu vederea.

Dacă nu oferi propria ta viziune despre ceea ce crezi că te salvează pe tine, ca om, degeaba strigi că sistemul e corupt

Eşti cel mai bine cunoscut ca muzician, dar ai experimentat şi alte forme de expresie – poezia şi proza. Care sînt primele amintiri legate de muzică şi de literatură?

Prima poezie am scris-o cînd aveam nouă ani, mi-aduc aminte şi acum, se numea „La bunici“, avea nouă strofe. Poezie am scris tot liceul, pînă de curînd. Am trecut printr-o fază, în timpul şcolii, cînd copiam tot felul de stiluri, stilul arghezian, stilul lui Barbu, lui Nichita şi, la un moment dat, evident că m-am apucat să copiez şi stilul lui Eminescu. Am scris vreo trei glose sau ceva genul ăsta. Am găsit pe la bunică-mea prin casă, printre nişte dosare, cîteva foi îngălbenite, A4, rămase de nu ştiu cînd.

Am scris frumos cu stiloul glosele şi apoi am ars puţin hîrtia pe margini şi am împăturit-o frumos, am făcut-o sul. M-am dus la profa de română şi i-am zis că am fost la ţară la străbunica – noi sîntem de undeva de lîngă Suceava – şi că am găsit în pod, la străbunica, un manuscris care pare a fi o glosă eminesciană. I-am îndrugat tot felul de poveşti cum că stră-străbunicul a fost cunoştinţă cu Creangă, iar ea a crezut: gata, o ducem la muzeu…

În ceea ce priveşte muzica, am început să ascult rock prin clasa a V-a, prima mea casetă a fost cu AC/DC. De fapt, ascultam chiar mai de mult, pentru că mama avea discuri şi, cînd eram mic, adormeam de obicei ori cu poveşti, ori cu un album live de la Pink Floyd, Delicate Sound of Thunder, un concert, şi melodia Shine on You Crazy Diamond. În liceu, evident mi-am făcut formaţie, care se chema Baroc (de la Bacău şi rock), cîntam pe la balurile liceelor, coveruri şi două piese proprii. De pe atunci aveam texte sociale, am avut o piesă care i-a scandalizat pe toţi profesorii, Pensionarul Vasile, despre un pensionar care o duce bine, că fusese activist. Am cîntat şi puţin folk la un moment dat. Şi apoi a urmat Luna Amară.

Cîntăreţ, poet şi, acum, şi prozator. Care dintre aceste ipostaze te reprezintă cel mai bine?

Cred că mă reprezintă toate, în egală măsură. Ca artist, e minunat să poţi exploata toată gama de emoţii şi sentimente.

Indiferent de ce modalitate de exprimare ai alege, am observat că eşti un artist… angajat social. Cum vezi acest raport între estetic şi miza socială?

Mi se pare absolut logic şi de bun-simţ să constaţi că nu poţi să scrii ceva angajat social dacă nu are şi calitate estetică. Altfel, ajungi să scrii sloganuri sau articole de ziar. Mi se pare normal ca forma scriiturii tale care are implicaţii sociale să aibă o calitate certă ca să poată să fie integrată în circuitul literar, să o citească mai mulţi oameni etc. Nu trebuie să fie neapărat o proporţie, gen 50/50.

Aşadar, nu crezi în ideea de artă pentru artă.

Sincer, nu prea. Adică, de exemplu, îmi plac cubismul sau expresionismul, dar pentru mine trebuie să aibă un mesaj clar. Nu ţin neapărat să fie un mesaj social. Şi scriitura mea, şi ceea ce fac cu Luna Amară nu vin din altceva decît din faptul că astea sînt timpurile. Nu e ceva căutat, ci e ceva ce a venit pur şi simplu. Şi în Playlist sînt pasaje angajate social şi politic şi descriu caracterele politicienilor aşa cum le văd eu, dar, pe de altă parte, sînt şi capitole în care vorbesc despre o frunză, despre un cîine, despre iubire…

Exact aceste secvenţe cu frunza şi cu cîinele mi s-au părut cele mai poetice. Într-o carte atît de acidă şi de ironică, iată că îşi face loc şi poezia.

Dacă vrei să transmiţi un mesaj prin arta ta, trebuie să faci apel şi la o dezvelire a propriului eu, pentru că altfel rişti să nu fii veridic. Multă lume vorbeşte despre sloganuri în vremurile astea, foarte multă lume acuză, arată cu degetul… E uşor să faci critica unei societăţi bolnave, dar, dacă nu oferi nimic personal, dacă nu oferi perspectiva ta, aia cea mai dureroasă, despre ce ţi s-a întîmplat ţie, nu mi se pare că poţi să atingi pe cineva. Dacă nu ajungi la nivelul personal, dacă nu oferi propria ta viziune despre ceea ce crezi că te salvează pe tine, ca om, degeaba strigi că sistemul e corupt. Pe mine, de exemplu, mă salvează iubirea, asta e concluzia cărţii acesteia, aşa cum a fost şi concluzia cărţii mele de poezie. Pentru mine, acesta este echilibrul.

Şi totuşi, doza de cinism este foarte puternică, atît de puternică încît îţi transmite un sentiment de neputinţă în ceea ce priveşte societatea românească contemporană.

Am ales să scriu aşa pentru că e ceva ce vine din experienţa cu Luna Amară. Noi cînd am apărut, a fost un fel de revelaţie pentru public, de genul „mamă ce zic ăştia…“. Îmi aduc aminte şi acum, în 2004, ne-au sunat de la toate partidele politice să le cîntăm în campania electorală. Stafful de campanie al lui Băsescu ne-a oferit ca Folclor să devină imnul lor de campanie. Am refuzat, pentru că ne-am dat seama că nu vrem să devenim ceea ce erau poeziile subversive ale Anei Blandiana în comunism, nu vrem să devenim supapă de libertate, spaţii de defulare a românilor frustraţi de joburile lor şi de societate.

Am constatat că lumea vine la concerte, cîntă cu noi, apoi se duce acasă liniştită şi a doua zi o ia de la capăt, fără să se întîmple absolut nimic. Or, noi speram că după asemenea concerte şi după asemenea mesaje, să se întîmple ceva. E ceva programatic la mine şi a devenit aşa şi la Luna Amară – o să devenim şi mai cinici, şi mai amari. Şi într-un fel, asta se observă şi în cartea mea. Omul munceşte de la 9 la 7 seara şi, nemulţumit de job, de şef, vine la concert sau pune mîna pe cartea mea, încercînd să găsească o portiţă de scăpare, de defulare – ei bine, nu vrem să mai oferim şansa asta. Vreau să le amintesc şi cu cartea asta, şi cu muzica de la Luna Amară, cît de naşpa e la serviciu, cît de naşpa e să n-aibă demnitate, coloană vertebrală.

Efectul deci ar trebui să fie unul de trezire?

Da, aşa aş vrea. Într-un fel, cartea asta are două paliere, cel despre care tocmai am vorbit şi cel al unei soluţii personale, salvarea prin iubire. Dar ceea ce cartea refuză e să propună soluţia asta tuturor. Asta se întîmplă şi cu scriitura mea, şi cu muzica mea de la Luna Amară. Vreau ca lumea să gîndească pentru ea, vreau să fie un dialog. Nu vreau să mă erijez în lider de generaţie.

Pentru că tot ai menţionat – cum te raportezi la ideea de generaţie? Te consideri parte a vreunei generaţii, din punct de vedere literar?

Eu sînt cumva un outsider al literaturii române, eu vin din muzică şi asta într-un fel îmi oferă privilegiul de a nu mă înregimenta în nici un fel de curent sau generaţie. Nu mă consider nici nouăzecist, nici douămiist, sînt un muzician care a scris nişte cărţi.

Te consideri parte a undergroundului sau ai trecut deja în mainstream?

Se creează foarte des o confuzie: multă lume consideră undergroundul ceva cît mai necunoscut cu putinţă şi nevalidat de cultura oficială. Pentru mine, şi ca scriitor, şi ca muzician, undergroundul e o stare de spirit. Eram odată în Cluj, la o băută, şi un tip a dat cea mai tare definiţie undergroundului, pentru muzică cel puţin: muzica underground nu este o muzică pentru oameni, ci despre oameni. În underground, fie el literar sau muzical, se întîmplă lucruri mult mai interesante decît în mainstream. Mereu am trăit cu convingerea că, dacă e să se schimbe ceva, schimbarea o să vină din underground. În general, dacă te uiţi în istorie, undergroundul a cam schimbat mersul lucrurilor, din punct de vedere social, politic sau de orice altă natură.

În Playlist, fiecare capitol poartă numele unei melodii. Recomanzi cititorilor să asculte melodiile respective în timpul lecturii?

Da, categoric, aşa au şi fost scrise. După cum am spus, vin din zona muzicală, era aproape inevitabil să inserez muzica în scriitura mea.

Este rockul cel mai potrivit gen muzical pentru a exprima genul de mesaj care se regăseşte în Playlist?

Sînt şi piese care nu sînt neapărat rock (Leonard Cohen, de exemplu), dar în general e acceptat faptul că rockul e backgroundul muzical potrivit pentru mesaje şi mişcări sociale. Dar sînt şi trupe angajate social, cum e Radiohead, care nu face o muzică de marş, e chiar un rock alternativ foarte melancolic. Dar depinde, sînt unii care se exprimă mai des sau mai clar pe versuri sociale, iar alţii se exprimă în afară, prin tot felul de cauze. Luna Amară e un caz dublu – facem asta şi prin muzică, şi prin susţinerea de cauze, cum ar fi Roşia Montană.

Vorbeşti despre decădere în toate aspectele societăţii: politică, mass-media, muzică, religie. De unde ar trebui începută o schimbare? Crezi că există un punct zero?

Da, dar cred că momentan ne aflăm pe minus. Eu am o teorie – există oameni care vin pe lume ca să distrugă răul şi alţii ca să construiască ceva peste. Momentan, încă n-au reuşit să se întîlnească cei buni la distrus răul cu cei buni la construit ceva peste. Mai întîi, trebuie curăţată mizeria, şi apoi putem vorbi despre soluţii, construcţie.

Dar, atîta vreme cît încercăm să construim tot pe aceleaşi sedimente, pe aceleaşi structuri bolnave, nu o să reuşim niciodată nimic, şi asta poţi să vezi în cîteva construcţii politice care au fost foarte appealing la vremea lor, cu multă priză la intelectualitate, cum a fost Uniunea Forţelor de Dreapta, cu Vosganian şi Laurenţiu Ulici, şi care a ajuns să se disipeze în actualul PNL. Au mai fost şi altele – Uniunea pentru Reconstrucţia României, mişcare tînără, amestec de intelectuali şi afacerişti tineri, necorupţi, iar Luna Amară a încercat la vremea respectivă să-i sprijine, dar şi ei s-au destrămat, au ajuns să se unească cu PNŢCD.

Cum vezi evoluţia (sau involuţia) societăţii româneşti în ultimii douăzeci de ani?

S-a pornit greşit de la început, pentru că am avut de-a face cu eşalonul al doilea al nomenclaturii, după ’90 imediat, cu Iliescu şi toată gaşca, şi s-a continuat din păcate la fel de greşit, cu eşalonul al treilea, cu Băsescu şi aşa mai departe. Ar fi fost poate o şansă reală dacă Emil Constantinescu ar fi reuşit să aducă în jurul lui minţi capabile… După douăzeci de ani, oamenii nu ştiu încă să-şi ceară drepturile cum se cuvine, nu ştiu să fie fermi, demni, stăpîni pe viaţa lor. În continuare ne place descurcăreala, ne interesează doar pătrăţica noastră, ni se pare că nu ne priveşte ce li se întîmplă altora, sîntem o societate cu probleme de discriminare destul de mari, şi în ceea ce-i priveşte pe romi, şi pe homosexuali, de exemplu.

Se poate şi mai rău?

Da, dacă nu avem grijă, ajugem înapoi la dictatură. Există deja semne.

Şi cum ar arăta noul sistem totalitar?

Ar fi unul de dreapta. Unul de stînga nu mai e posibil. Utopia comunistă a murit. Oamenii se lasă foarte uşor păcăliţi şi manipulaţi, românii sînt foarte influenţabili şi cad foarte uşor în extreme. Nu ne găsim ca naţiune, nu avem un caracter comun, nu ne leagă nimic, nu avem valori care să ne unească. Sînt generaţii foarte, foarte diferite, totul e extrem de dispersat. Tinerii nu mai au altă lege decît calculatorul şi party-ul continuu, bătrînii nu mai au nimic în cap decît „ce bine era pe vremea aia“. Foarte îngrijorător e şi faptul că nu avem clasă de mijloc, care e complet decimată de incompetenţa cu care e condusă ţara asta. Nu cultivăm deloc clasa de mijloc, nu-i dăm posibilitatea să se dezvolte, nu avem afecerişti rentabili, nu avem doctori, ingineri, profesori, toţi pleacă, şi atunci rămînem fără nimic. Mişcarea studenţească este şi ea la pămînt – ce diferenţă enormă între studenţii care ieşeau, în ’90, în faţa Universităţii şi cei de acum!

Cum îţi explici această apatie?

Sîntem o naţie fatalistă, nu degeaba am compus Mioriţa… Să zicem că tinerii n-au avut experienţa unei istorii negre, dar, dacă simţi că se întîmplă ceva greşit, că un drept e încălcat, acţionezi, faci ceva. Or, la noi, reacţia e: „Păi oricum noi n-avem ce să facem“. Şi atunci intervine stilul ăsta de descurcăreală. Eu sînt foarte influenţat, în gîndirea mea actuală, de scrierile lui Laurenţiu Ulici, iar în cartea sa, Mitică şi Hyperion, cred că e surprinsă exact esenţa extremelor despre care vorbeam – Mitică şi Hyperion, asta sîntem: foarte visători, dar ne îngropăm şi în miştocăreală, în mahala. Asta mi se pare cel mai oribil, sîntem campioni ai improvizaţiei, oriunde mergi în ţara asta, vezi numai improvizaţie. De aceea spuneam că trebuie să construim de la zero, pentru că nu poţi să improvizezi la nesfîrşit.

O să continui cu proiectele literare?

Aş vrea să scriu o carte despre Vama Veche. Mi se pare un loc fascinant prin multitudinea de personaje şi medii sociale care se întrepătrund acolo. Efectiv ai de toate: de la manelişti şi metalişti la afacerişti fără scrupule şi hipioţi, tot felul de personaje bizare. E un fel de Românie la nivel redus şi interesant e cum toţi încearcă să coabiteze.

În Playlist, aflăm cum îşi petrec ultima zi a umanităţii personaje dintre cele mai diverse. Tu cum ţi-ai petrece-o?

Oricărui om, cînd aude întrebarea asta, îi vinde să răspundă la modul ideatic, că aş sta cu iubita/iubitul lîngă mine, că ar face dragoste poate. Dar sincer, pentru mine răspunsul e nu ştiu.