Bookaholic

Continuarea bestsellerului Şapte ani în Tibet.

Între 1944 şi 1951, într-o perioadă în care străinii nu erau doriţi în Tibet şi doar puţini vizitatori primeau permisiunea de a vedea această ţară, Heinrich Harrer a trăit printre tibetani, în principal în Lhasa, „oraşul interzis”. El şi-a relatat experienţa în cartea Şapte ani în Tibet, care a devenit imediat un bestseller internaţional. După treizeci de ani, Heinrich Harrer vizitează din nou Tibetul şi scrie o nouă carte: în Întoarcerea în Tibet vedem o ţară transformată sub stăpînirea chinezilor, foarte diferită de Tibetul liber, unde religia era odinioară în centrul vieţii de zi cu zi. Harrer reîntîlneşte în Lhasa vechi prieteni, povesteşte despre revoluţia culturală, despre distrugeri de mănăstiri şi bunuri culturale, despre tibetanii din exil şi despre credinţa nestrămutată a poporului tibetan, care înfruntă toate vicisitudinile.

„Prin această carte doresc în primul rînd să atrag atenţia asupra unor valori culturale foarte preţioase care s-au pierdut şi să arăt cît este de important să se găsească o cale de a salva autonomia şi patria acestui popor fascinant din multe puncte de vedere, un popor al cărui destin m-a impresionat foarte puternic.” (Heinrich Harrer)

Din cuprins: Lhasa de odinioară şi de astăzi • Shangri-La, un vis al omenirii • Dalai Lama în India, chinezii în Tibet • Lumea mă recunoaşte • Vechiul meu prieten Wangdü • Ce a trebuit să îndure medicul lui Dalai Lama • Vorbesc cu Dalai Lama • Misterul zeilor renăscuţi • Copiii pierduţi ai Tibetului • Poveşti de la piaţă • Shigatse – sau ce a rămas din el • În palatul Potala • Cei trei piloni ai statului • Despărţirea de Tibet

„Întoarcerea în Tibet”, de Heinrich Harrer – fragment

Traducere de Orlando Balaş
Colecţie: Hexagon. Istorie
Domeniu: Istorie/Memorii, jurnale, corespondenţă
Editura Polirom
240 p.

1.

Toate relatările despre Tibet pe care le‑am citit în cărţi şi în ziare în anii mulţi care s‑au scurs de la ocuparea ţării de către chinezi în 1951 mi se învîrt mereu în minte. Dar aceste evenimente trăite, care, vrînd-nevrînd, se află la graniţa dintre realitatea istorică şi percepţia personală, nu mai sînt în măsură să-mi satisfacă nevoia de înţelegere, cu atît mai puţin sentimentele şi amintirile acumulate în cei şapte ani de şedere în Tibet. În sfîrşit, după mai multe încercări zadarnice de a obţine de la chinezi o viză de intrare în Tibet, sînt în avionul spre Lhasa. După ce ani de zile am primit doar răspunsul „not yet”, în primăvara anului 1982 cea mai mare dorinţă a mea devine realitate, şi anume să mă întorc, după exact treizeci de ani, în ţara care a devenit o a doua patrie pentru mine şi al cărei destin am putut să-l trăiesc atît de intens şi nemijlocit. Se înţelege că spiritul meu este acum mult mai agitat decît în alte călătorii, iar sentimentele mele sînt mai sensibile. Am vrut ca în zilele ce vor urma să mă pot baza pe instinctul meu, să pot diferenţia şi recunoaşte, şi mi-am propus să am încredere doar în ochii mei şi să încerc să judec realitatea ce mi se va dezvălui pe baza cunoaşterii şi experienţei mele. Zborul de la Chengdu pînă la terenul de aterizare din valea fluviului Brahmaputra, în mijlocul Tibetului, a durat trei ore: am zburat peste vîrfuri acoperite de gheaţă, înalte de 6.000-7.000 de metri, şi peste podişul tibetan, pe care ninsese uşor şi care, în paloarea şi imensitatea lui, era la fel de misterios cum l-am cunoscut împreună cu Peter Aufschnaiter cînd am fost timp de doi ani pe fugă. Pe vremea aceea nu existau încă hărţi sau relatări despre ruta pe care voiam noi să mergem. A trebuit să ne aventurăm în necunoscut şi să avem mereu grijă să păstrăm direcţia nord-est în care porniserăm; am sperat că vom întîlni nomazi de la care să putem afla cel mai sigur drum şi distanţa pînă la Lhasa. Planul nu ne era prea clar nici nouă, iar vînturile îngheţate de iarnă cu care ne‑am confruntat încă de la graniţă ne-au arătat cam ce ne aştepta în continuare.

Era 2 decembrie 1945 cînd am părăsit valea locuită a fluviului Brahmaputra pentru a traversa masivul transhimalayan. Aveam aceeaşi senzaţie de gol în stomac ca atunci cînd escaladasem faţa nordică a Eigerului sau cînd văzusem prima oară Nanga Parbat. M-am întrebat dacă nu cumva ceea ce aveam de gînd să facem implica o supraevaluare nebunească a propriilor forţe şi m-am liniştit abia cînd am început să acţionez şi am depăşit punctul mort. În orice caz, dacă am fi avut pe atunci cea mai vagă bănuială în legătură cu ceea ce ne aştepta, ne-am fi întors probabil din drum, căci în faţă ni se deschidea un tărîm necunoscut, pe care nu-l ştia nimeni, şi chiar şi pe schiţele de hărţi existente drumul nostru era marcat de pete albe, pe care acum, după 37 de ani, le vedeam pentru prima oară sub mine. Şi atunci, şi acum aveam senzaţia că mă aflu în faţa celei mai sălbatice întinderi nesfîrşite de pe pămînt. Doar că acum stăteam pe scaun într-un avion încălzit şi comod. Pe atunci Aufschnaiter şi cu mine merseserăm pe jos, la altitudini între 5.000 şi 6.000 de metri, străbătînd un peisaj care acum, văzut din văzduh, părea acoperit cu un strat subţire de zăpadă măturat încolo şi încoace de un vînt aprig. În orice parte te-ai fi uitat, nu se vedea nici o vieţuitoare şi simţeam un fel de consolare cînd dădeam de mici grămăjoare de pietre făcute de nomazi. Pentru mine erau ca o punte spre zei în pustiul acestei ţări ostile oamenilor. Am încercat, prin geamul avionului, să fotografiez arterele albe care străbăteau munţii şi care în realitate erau pîraie îngheţate. Încă îmi aduc aminte cît de chinuitor devenise imediat mersul pe jos, cu pantofii noştri de proastă calitate. Stratul de zăpadă nu era foarte rezistent şi uneori ne prăbuşeam şi noi, şi iacul nostru în gropi adînci. Era o înaintare anevoioasă, plină de incertitudini chiar şi în ceea ce privea următoarele ore.

După planarea lentă a avionului, mi-am dat seama că ne apropiem de Lhasa. Cum am zburat de la est la vest peste valea fluviului Brahmaputra, simt că îmi creşte încordarea, căci jos, pe podiş, ar trebui să fie Samye. Padmasambhava a înălţat prin anul 775 această construcţie, care a fost prima locuinţă comună a călugărilor budişti. Împreună cu Peter Aufschnaiter am făcut două excursii la această mănăstire venerabilă şi îmi amintesc de o convorbire cu tînărul Dalai Lama privind vechea ştiinţă a tibetanilor despre separarea corpului de spirit. Istoria Tibetului cunoaşte multe cazuri de sfinţi al căror spirit acţiona la sute de mile depărtare, în timp ce corpul le rămînea locului, cufundat în meditaţie. Tînărul Dalai Lama, care pe atunci avea doar şaisprezece ani, era convins că şi el era în stare să acţioneze în locuri îndepărtate, prin puterea credinţei sale şi cu ajutorul ritualurilor prescrise.

Voise atunci să mă trimită la Samye şi să mă dirijeze prin telepatie din Lhasa. Îmi aduc aminte că I-am răspuns: „Ei, Kundün, dacă poţi să faci asta, atunci mă fac şi eu budist”. Din păcate, nu am mai putut face această încercare, deoarece umbra catastrofei politice se prefigura deja. Dar am asociat mereu această discuţie cu mănăstirea Samye.

Despre Heinrich Harrer

Heinrich Harrer (1912‑2006) a studiat la Universitatea din Graz, remarcîndu‑se la geografie şi la probele atletice. În 1936 a făcut parte din echipa olimpică de schi a Austriei, iar în 1937 a cîştigat Campionatul Mondial Universitar de schi. În 1938 a făcut parte din echipa de alpinişti care a escaladat pentru prima dată peretele nordic al muntelui Eiger. Păianjenul alb (Polirom, 2015) este povestea acestei expediţii şi a tentativelor anterioare şi ulterioare de a face teribila ascensiune. Harrer a scris mai multe lucrări despre Tibet şi a transcris autobiografia lui Thubten Jigme Norbu, fratele lui Dalai Lama. E cunoscut în primul rînd ca autor al clasicei cărţi Şapte ani în Tibet (Polirom, 2013), ecranizată în 1997 de Jean‑Jacques Annaud.