Am citit mare parte din Bruge-la-Morte înainte să ajung în Bruges şi am terminat-o în prima zi pe care am petrecut-o în oraş. Se auzeau clopotele pe care le tot descrie Rodenbach, într-un mod cu totul particular (se aud foarte des, au o muzică finuţă, un clinchet care revine constant, pînă seara) şi în rest era un calm rar.

Nici un zgomot pe stradă, nimic de facut, nicio grabă, nicio presiune. Nici măcar aia de a gusta fiecare sortiment de ciocolată belgiană. Era imposibil, aşa că de ce să  mă mai stresez. Nici măcar pornirea de a vedea cît mai mulţi flamanzi nu era. Aşa ceva cere lentoare de melc, nu eficienţă într-o minivacanţă. Acestea fiind clare, eu am petrecut o parte din prima zi în Bruges citind din Bruges-la-Morte alături de o bună prietenă care făcea ceva la fel de lipsit de program.

A-Chocolate-Story---Bruges1259708509Sursa

M-am plimbat apoi în acelaşi stil leneş-inconsecvent căscînd gura ba la canalele cu apă încremenită, ba la faţadele conservate în aerul ăla neclintit şi griuros, ba la vitrinele cu milieuri, ba la ziduri şi aşa mai departe. Am vrut să văd nişte lucruri despre care aflasem din roman, să reconstruiesc măcar un pic din cadru. Am vrut, de exemplu, să văd tablourile lui Memling din  Sint-Janshospitaal, un spital foarte vechi, în care se oficia şi liturghia, care e construit ca o catedrală şi care acum este muzeu. Tablourile, deci, şi relicvariul sfintei Ursula, pictat tot de Memling.

Hans_Memling_072 sf UrsulaSursa

Hugues Viane, personajul lui Rodenbach, intra în spital pentru a se reculege în faţa tablourilor cu scene religioase şi pentru a visa la o mîntuire viitoare, posibilă chiar dacă el trăia în păcat (catolic fiind, resimţea strident conflictul şi senzaţia de vină). Hugues caută fervoarea catolică, semnele transfigurării, ale triumfului credinţei asupra morţii violente. Cînd descrie relicvariul pictat de Memling, se referă la legenda celor 11.000 de fecioare ucise împreună cu sfînta Ursula şi admiră decizia pictorului de a înlocui redarea crud-realistă a rănilor însîngerate, cu tuşe ce seamănă cu petalele de trandafiri, simbol al transfigurării, al bucuriei care triumfă asupra morţii pentru cel care crede.

central-panel-of-the-triptych-of-st-john-the-baptist-and-st-john-the-evangelist-1479Sursa

Ce m-a entuziasmat pe mine mai mult, în lipsa unei apetenţe pentru extazul catolic, a fost în schimb modul în care Rodenbach descrie împrejurimile spitalului şi curţile interioare, frumoase, verzi, cu ziduri roase, grădini pe care o să mi le amintesc mereu umede şi tăcute:

 

“Grădini interioare, mărginite de arbuşti, camerele bolnavilor, atîrnînd în aţele depărtărilor şi unde vocea sună fricos; călugăriţele trec abia atingînd liniştea, aşa cum lebedele ating doar un solz al apei; stăruie un miros de rufe ude, de bonete smiorcăind în ploaie, de odoare scoase din altare vechi.”

 

Interiorul spitalului intr-o pictură de Johannes Beerblock 1778

Interiorul spitalului intr-o pictură de Johannes Beerblock
1778

Sursa

Sigur, imaginea e din alt secol. Călugăriţele nu mai există decît în nişte poze, sau în vitrinele muzeului, sub formă de manechine. Nici mirosul de rufe umede, sau de sfinte odoare catolice, dar nu mi-a fost greu să-mi imaginez toate astea. Oraşul e atît de înţepenit în condiţia lui de muzeu încît orice scenă care include o referire la el, oricît de veche, poate fi imaginată fără nici un obstacol care să altereze decorul.

198ApotheekStJanshospitaal_zps2ce01ce3Sursa

Farmacia spitalului, de exemplu, a funcţionat din Evul Mediu şi pînă în 1971 în acelaşi mod, prafurile, poţiunile  şi medicamentele au fost păstrate în aceleaşi borcane de ceramică alb-albastră sute de ani! Mirosul persistă încă şi chiar e nevoie să-ţi pui mîna la nas, dacă te gîndeşti să stai mai mult înăuntru. E ceva incredibil, şi aşa e tot oraşul. Aici, romanul lui Rodenbach, scris acum 150 de ani, nu mai pare o relicvă morbidă ori prea preţioasă!

Citat, încă un citat:

Acest aproape nepămîntean spectacol: tablouri, aurărie, arhitectură, case veghind, asemenea mănăstirilor, altele asemenea unor mitre papale, străzi împodobite cu madone, tînguitul clopotelor purtat de vînt aşezau în Hugues ideea de austeritate şi de credinţă oarbă, întipărite în aerul şi în pietrele pierdutului oraş.

Oraşul nu e chiar atît de pierdut, căci e traversat şi cercetat zilnic de grupuri de turişti atraşi de preţiozitatea lui şi de atmosfera de muzeu în aer liber, traversat de şarete cu cai care plimbă doritorii de panorame în mişcare. Singurul animal care mi-a atras curiozitatea, tot din cauza romanului, a fost lebăda, şi nu calul. Trebuie să recunosc că raţele cu gît verde mi-au fost cumva mai simpatice, probabil datorită apariţiei lor hibrid: au ceva stăngaci şi ceva discret-preţios în penaj, plus dimensiunile rezonabile. Rodenbach nu suflă o vorbă despre raţe, în schimb, pentru el  lebăda e ceva cum nu se poate mai tragic:

Deodată se stîrni vîntul. Plopii din maluri se frînseră de mijloc, suspinînd, şi un duh urcînd din nefiinţă stîrni panică în cîrdul de lebede de pe canalul de-a lungul căruia mergea, frumoasele lebede de o sută şi de două sute de ani, coborîte dintr-un vechi blazon, cum spune legenda şi pe care Oraşul trebuie să le hrănească în eternitate, pentru a ispăşi astfel păcatul uciderii unui senior, care le avea înscrise pe armele sale; nobile păsări purtînd în glas moartea şi ispăşirea.  

Paragraful e urmat de o lungă scenă în care e descrisă moartea unei lebede şi cîntecul sfîşietor care o precede, semn care îl face pe Hugues să se cutremure ca la o prevestire urîtă. Astăzi, lebedele din oraş plutesc şi se bălăcesc destul de prozaic, chiar dacă multe dintre ele au fost zburătăcite de bărcile care plimbă turişti în toate părţile.

swansSursa

Pe cele mai multe le-am văzut în apropiere de Béguinage, în trecut un loc de retragere pentru femei care nu voiau nici să depună cu totul jurămintele călugăriei, nici să trăiască în tiparele rezervate de condiţia socială a fiecăreia. Acum aici trăiesc călugăriţe benedictine, şi locul e adăposit de o umbră protectoare, de faţadele albe ale clădirilor şi de o linişte netulburată nici măcar de turiştii care pot traversa curtea.

goffre

Sursa

Béguinage-ul era o destinaţie la care visa Barbe, servitoarea pioasă a lui Hugues Vian, care va ajunge să-şi părăsească slujba în momentul în care stăpînul ei o invită la masă pe străina cu care trăia în păcat şi despre care aflaseră pînă şi călugăriţele. Undele sensibilităţii catolice ating fiecre gest şi fiecare gînd al personajelor, iar aici, în aşezămîntul de la marginea oraşului, e un fel de epicentru fierbinte al credinţei care sancţionează şi normează din interior. E ceea ce simte Barbe, mergînd către mănăstire într-o dimineaţă senină şi proaspătă:

Tremura în sufletul ei pios acea credinţă din Flandra, în care răzbate o undă din catolicismul spaniol, o credinţă aspră, care mai mult întunecă sufletul cu superstiţii şi teroare decît îl mîngîie cu încredere, şi care înseamnă mai curînd frica de Iad, decît nostalgie a Cerului. Deşi severă, dăinuia totuşi în ea un gust pentru fast, pentru senzualitatea florilor, a tămîiei şi a stofelor scumpe, specifică acestui neam de oameni.

Urlaub in Brügge 22. bis 25. Mai 2008

Sursa

Acest gust pentru confort şi pentru dulceaţa vieţii m-a frapat trecînd prin curtea fostului béguinage. Mă uitam la ferestrele înalte, la faldurile draperiilor, la macrameurile care aglomerau ferestruicile de la parter, la florile din geam şi la abajururile lampadarelor care se întrezăreau printre perdele şi nimic din toate astea nu se potrivea cu idea mea de mănăstire şi de renunţarea la lume. Semăna mai mult cu un campus liniştit, pentru femei care vor să se retragă şi să-şi vadă de gîndurile lor, departe de nebunia străzii.

dantelaSursa

Nu am intrat evident în toate bisericile pomenite în carte, nici nu mi-am imaginat aşa ceva, ci doar în Notre dame, să văd fecioara cu pruncul lui Michelangelo. Foarte austeră, parcă predestinată enoriaşilor flamazi şi nu veselilor papi de la Roma. Sarcofagele ducilor de Burgundia sînt însă în centrul catedralei, chiar dacă faima statuii lui Michelangelo obligă orice vizitator la un ocol, pînă să ajungă la cei doi mai sus pomeniţi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERASursa

Mi-am amintit, în momentul în care am ajuns în faţa lor, un detaliu mic şi oarecum frivol, în context, anume că, scria Rodenbach, Maria de Burgogne, soţia lui Carol Temerarul, îşi odihnea picioarele peste un căţeluş, simbol al fidelităţii. Ce m-a izbit a fost prospeţimea şi minuţiozitatea cu care sînt lucrate efigiile în bronz ale celor doi soţi, şi senzaţia că privirea lui Rodenbach, de acum mai bine de un secol, a parcurs aceleaşi falduri şi aceleaşi detalii fin cizelate ca a noastră, a tuturor celor care ne opream şi ne uitam la cele două sarcofage

Memling_Brugge_Portrait_young_woman

Portret de femeie tînără, de Hans Memling

Sursa

Recunosc că e ceva foarte enervant la o descriere care prinde în ea experienţa capricioasă a cuiva, mai ales cînd e vorba de descrieri de biserici, statui şi catedrale. Dar plimbarea prin Bruges, cu cartea în cap, nu ar fi fost completă dacă nu o şi povesteam, modalitate prin care am observant că pastrz mult mai multe amintiri, gînduri şi senzaţii decît dacă aş face doar poze. E o practică pe care o încurajez şi pe care o urmăresc cît de atent pot, în continuare.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *