Bookaholic

În ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe atunci în vîrstă de 16 ani, este arestată, apoi torturată şi condamnată la moarte pentru crime politice: protestase la şcoală împreună cu alţi tineri atunci cînd, în urma revoluţiei din Iran, propaganda islamică şi studierea Coranului deveniseră mai importante decît disciplinele de învăţămînt. În sinistra închisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interoghează deţi-nuţii, se îndrăgosteşte de ea şi o salvează din faţa plutonului de execuţie folosindu-şi legăturile cu ayatollahul Khomeini. Preţul pe care i-l cere în schimb este covîrşitor: va trebui să-l ia de soţ şi să se convertească la religia islamică. Altfel, nu doar ea, ci întreaga ei familie şi Andre Nemat, tînărul pe care îl iubeşte, vor avea de suferit. Marina va trebui să accepte şi, din condamnată la moarte, va deveni prizonieră pe viaţă a statului iranian şi a bărbatului care ţine în mîini soarta ei şi a familiei sale. Dramatice, pline de pasiune şi sensibilitate, amintirile ei au fost traduse şi publicate în zeci de ţări din întreaga lume.

„Marina Nemat spune o poveste sfîşietoare despre iertare, speranţă şi dragoste răbdătoare; ea dă glas istoriilor nespuse, trecute sub tăcere de revoluţia din Iran.” (Publishers Weekly)

Prizonieră în Teheran, de Marina Nemat – fragment

Traducere de Mădălina Sofron şi Cristina Popescu
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
328 p.

— Marina, tu vii cu mine. Ridică-te şi fă zece paşi înainte. Apoi întoarce-te spre dreapta.
Am făcut ce mi s-a spus. Vocea mi-a ordonat apoi să fac patru paşi în faţă. S-a închis o uşă în urma mea şi mi s-a spus să mă aşez pe un scaun.

— Ai fost foarte curajoasă. Curajul e o calitate rară la Evin. Am văzut mulţi bărbaţi puternici cedând aici…
Probabil se aştepta să fiu asemenea majorităţii fetelor musulmane din familiile tradiţionale: tăcută, timidă şi supusă, însă eu nu aveam niciuna dintre aceste calităţi.

L-am auzit ridicându-se de pe scaun şi plecând din încăpere. Eram amorţită. Poate că eram într-un loc ce transcendea frica, un loc în care toate emoţiile umane normale se sufocau în absenţa luxului de a lupta măcar.
Am aşteptat, gândindu-mă că nu aveau motive să mă tortureze. De obicei apelau la tortură ca să scoată informaţii. Iar eu nu ştiam nimic care să le poată fi de folos. Nu făceam parte din nicio grupare politică.

Uşa s-a deschis şi s-a închis, iar eu am tresărit. Se întorsese cel care îmi citise din Coran…

Mi-a spus că ştie că-mi expusesem la şcoală ideile antirevoluţionare şi că scrisesem în ziarul şcolii articole împotriva guvernului. Nu am negat. Nu era un secret sau o crimă. M-a întrebat dacă eram în legătură cu vreo grupare comunistă şi i-am spus că nu. Ştia despre greva pe care o iniţiasem la şcoală şi era de părere că este imposibil ca o persoană fără legături cu partide politice ilegale să organizeze o grevă. I-am explicat că nu organizasem nimic, ceea ce era adevărat. Pur şi simplu îi cerusem profesoarei de analiză matematică să ne predea analiză, şi nu politică. Ea m-a dat afară din clasă. Am ieşit, iar colegii mei au venit după mine. În scurt timp, majoritatea elevilor auziseră ce se întâmplase şi refuzau să mai meargă la ore. Nu-i venea să creadă că fusese atât de simplu. Mi-a spus că informaţiile primite de el sugerau că aveam legături puternice cu grupări comuniste.

— Nu ştiu de unde vă luaţi informaţiile, i-am spus, dar sunt complet greşite. Am studiat comunismul la fel cum am studiat şi islamul şi nu am devenit comunistă la fel cum nu am devenit nici musulmană.
— Chiar mă distrez! Mi-a spus râzând. Dă-mi numele tuturor comuniştilor sau oricăror altor antirevoluţionari de la tine din şcoală şi atunci am să te cred.

De ce îmi cerea numele colegilor mei? Ştia despre grevă şi despre ziarul şcolii, prin urmare Khanoom Mahmoodi vorbise sigur cu el şi îi dăduse lista ei. Dar nu puteam să risc şi să-i spun ceva, fiindcă nu ştiam ce alte nume în afară de al meu erau pe lista respectivă.

— Nu vă dau niciun nume, i-am spus.
— Eram sigur că eşti de partea lor.
— Nu sunt de partea nimănui. Dacă vă dau nume, o să-i arestaţi. Şi nu vreau să se întâmple asta.
— Aşa este, o să-i arestăm ca să ne asigurăm că nu fac nimic împotriva guvernului şi, în caz că nu fac nimic, le vom da drumul. În schimb, dacă fac ceva, vom fi nevoiţi să-i oprim. Singurii vinovaţi vor fi ei.
— Nu vă dau niciun nume…
— Marina, ascultă-mă cu atenţie. Văd că eşti o fată curajoasă şi respect acest lucru, dar trebuie să-mi spui ce ştii. Dacă nu vrei să-mi spui, Fratele Hamehd se va înfuria rău. Nu e un tip prea răbdător. Şi nu vreau să te văd suferind.
— Îmi pare rău, dar nu am nimic să vă spun.
— Şi mie-mi pare rău, mi-a spus şi m-a condus afară din încăpere, după care am străbătut trei sau patru coridoare.

Se auzea un bărbat urlând. Mi s-a spus să mă aşez pe podea. Ali mi-a spus că, la fel ca mine, bărbatul care urla nu voia să le dea informaţii, dar că avea să se răzgândească în curând.

În jurul meu se înălţau urlete de durere. Grele, profunde şi disperate, îmi pătrundeau în piele şi se răspândeau în fiecare părticică a corpului meu. Bietul om era sfâşiat. Lumea s-a transformat într-o placă de plumb care-mi apăsa pieptul.

Impactul zgomotos şi crunt al biciului. Urletul bărbatului. O fracţiune de secundă de linişte. Şi ciclul reîncepea.
După câteva minute, cineva la întrebat dacă are de gând să vorbească. Bărbatul a spus că nu. Au început iar să-l biciuiască. Deşi aveam braţele legate, am încercat să-mi acopăr urechile cu mâinile, ca să nu-i mai aud urletele, dar n-a folosit la nimic. Nu se mai opreau: lovitură după lovitură, urlet după urlet.

— Opriţi-vă… vă rog… am să vorbesc!… a urlat în cele din urmă cel torturat.

S-au oprit.

Nimic nu conta în afara faptului că mă hotărâsem să nu le dau nume. Nu eram neajutorată. Nu aveam de gând să mă las aşa uşor.

— Marina, ce faci? M-a întrebat glasul care îl interogase pe cel torturat. Mi-a povestit Ali despre tine. L-ai impresionat. Nu vrea să ai de suferit, însă trebuie să-şi facă treaba. L-ai auzit pe bărbatul acela? La început nu voia să-mi spună nimic, dar până la urmă mi-a spus. Ar fi fost mult mai inspirat dacă mi-ar fi spus de la bun început ce voiam să ştiu. Ei bine, eşti gata să vorbeşti?

Am inspirat adânc.

— Nu.
— Păcat. Ridică-te.

M-a apucat de sfoara care-mi lega mâinile, m-a tras după el câţiva paşi şi apoi m-a aruncat la pământ. Cineva mi-a scos eşarfa de la ochi. Un bărbat scund şi uscăţiv, cu mustaţă şi cu părul şaten, tuns scurt, stătea aplecat deasupra mea, ţinând în mână eşarfa pe care o avusesem la ochi. Avea puţin peste 40 de ani şi purta nişte pantaloni maro comozi şi o cămaşă albă. În încăpere nu se afla nimic în afară de un pat gol de lemn, cu o tăblie metalică. Bărbatul mi-a dezlegat mâinile.

— Sfoara nu e de-ajuns. Avem nevoie de ceva mai dur şi mai rezistent, spuse el.

A scos din buzunar o pereche de cătuşe şi mi le-a pus la mâini.

Atunci a mai intrat un bărbat. Avea cam 1,85 metri şi 90 de kilograme, purta barbă şi părul negru îi era tuns foarte scurt; avea până în 30 de ani.

— Hamehd, a vorbit? întrebă el.
— Nu, e destul de încăpăţânată, dar nu-ţi face griji. O să vorbească în curând.
— Marina, e ultima şansă, spuse bărbatul care abia intrase.
I-am recunoscut vocea. Ali. Avea nasul puţin cam mare, ochi căprui, expresivi, şi gene lungi şi dese.
— Oricum ai să vorbeşti până la urmă, aşa că mai bine vorbeşti acum. Ne dai nume?
— Nu.
— Aş vrea să-mi spui mai ales unde e Shahrzad.
— Nu ştiu unde e.
— Uite, Ali. Are încheieturile foarte subţiri. Au să-i alunece cătuşele, spuse Hamehd.

Mi-a îndesat ambele încheieturi într-o singură cătuşă şi m-a târât până la pat. Cătuşa metalică îmi apăsa pe oase. Mi-a scăpat un strigăt, dar nu m-am opus, ştiind că eram într-o situaţie disperată şi că dacă mă împotriveam nu făceam decât să-mi înrăutăţesc situaţia. A prins cătuşa liberă de tăblia metalică. Apoi, după ce mi-a scos pantofii, mi-a legat gleznele de pat.

— Am să te biciuiesc la tălpi cu bucata asta de cablu, spuse Hamehd, învârtindu-mi în faţă o bucată de cablu negru, gros de vreo 2,5 centimetri.
— Ali, de câte crezi că va fi nevoie ca să vorbească?
— Nu prea multe.
— Eu zic că zece.

Şfichiuitul ascuţit şi ameninţător al cablului străpunse aerul şi se înfipse în tălpile mele.

Durere. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva. Nici nu mi-aş fi putut-o imagina. A explodat în interiorul meu asemenea unui trăsnet.

Despre Marina Nemat

Marina Nemat s-a născut în 1965 în Iran, ţară pe care a părăsit-o în 1991 împreună cu soţul şi copilul ei pentru a trăi în Canada. A mai scris volumul de amintiri After Tehran: A Life Reclaimed. În 2007 i s-a decernat Premiul Demnităţii Umane de către Parlamentul European şi asociaţia culturală Europa 2004.