Am fost la primul spectacol din viața mea cu păpuși în mărime naturală anul trecut, pe la începutul verii, când avea loc avanpremiera Iubitafizicii, după cartea omonimă a lui Iulian Tănase. Am fost plăcut surprinsă, totul era atât de atipic și fascinant! Tipul acesta de artă este puțin spre aproape deloc cunoscut la noi și tare mi-aș dori ca lucrurile să evolueze. De altfel, în mintea mea, în acest spațiu, spectacolul cu păpuși în mărime naturală este aproape sinonim cu Lightwave Theatre Company, trupa (Cristina Andreea Ion – regizor /actor -, Adina Hotinceanu – actor -, Daniel Burcea – artist păpușar -, George Sfiraiala – actor -, Petru Stratulat – artist păpușar) înființată în 2013 care a realizat, până acum, piesele Iubitafizica și Reflection.
Cronologic, Reflection este primul spectacol al companiei amintite (video de prezentare, plus alte informații, aici), având premiera pe 1 martie 2014. Numai că, de la primele reprezentații până acum, scenariul a fost puțin modificat, trecut din abstract în concret, apărând un al patrulea personaj ș.a.m.d. În varianta în care l-am văzut aseară, la Teatrul Mignon, mi s-a părut fain – nu știu dacă mai bun decât celălalt, dar cu siguranță inovator, creativ, deloc plictisitor, un melanj reușit între limbajul non-verbal (nici măcar o șoaptă nu se aude pe parcursul celor cincizeci de minute în sală), păpușile mânuite cu pricepere, intervențiile succinte ale actorilor (câteva scurte interacțiuni), coloana sonoră aleasă atent, proiecțiile video din fundal și decorul minimalist (o masă, două scaune, un ceainic, două cești, o carte, o jucărie de pluș și un mic geamantan).
Și l-aș recomanda fără ezitare cuiva care vrea să asiste la un spectacol inedit, punându-și la lucru imaginația – nu primești de-a gata prea multe, doar atât cât ai nevoie să creezi, pe cont propriu, povestea care curge pe scenă – și, totodată, cuiva pregătit să se lase transformat – să se întoarcă spre sine, după ce a consumat spectacolul.
Spuneam că s-a „jucat” la Teatrul Mignon, unde nu fusesem până acum, nu știam că sala este comparabilă cu cea de la Teatrul Foarte Mic. Ceea ce, drept să vă spun, este una dintre puținele mele nemulțumiri. Sigur, atmosfera e intimă, spațiul, din punct de vedere arhitectural, este frumos, dar, mi se pare mie, puțin nepotrivit pentru un tip de aventură teatrală precum Reflection (și chiar Iubitafizica).
Cred că artiștii de la Lightwave Theatre au nevoie de spații mai mari, unde prezența lor pe scenă să nu fie chiar atât de evidentă, publicul să nu fie atât de aproape de scenă – doar asta se dorește, îmbrăcați fiind, de sus până jos, în negru, nu? Da, jocul on – off de lumini, uneori extrem de accelerat, mulat pe nevoile poveștii, mai camuflează prezența păpușarilor și actorilor de lângă sau din spatele păpușilor, dar este, totuși, insuficient. E adevărat că, dacă te concentrezi numai pe marionete, izbutești, într-un final, să faci abstract de ei. Și aici e mare parte din măiestria actului.
Firul narativ, în mare, ar putea fi povestit astfel: un bărbat și o femeie în vârstă rememorează bucăți din viața lor, de la prima întâlnire la îndrăgostire, de la clipele fericite petrecute împreună la început (dansul celor doi a fost o surpriză de proporții) la punctul culminant, apariția primului copil (magic moment în care femeia leagănă copilul!), de la dispariția tragică a copilului la ruptura dintre ei, reproșurile aferente, de o parte și de cealaltă. Suferința, singurătatea, tulburarea, sensibilitatea, deznădejdea transpar din fiecare gest și zău că nu ai nevoie de cuvinte pentru a înțelege asta. Este, simplu, dincolo de cuvinte, ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte, ceea ce se extrage cuvintelor.
Pendularea constantă între timpuri, cel prezent și cel trecut, nu e confuză, nici deranjantă, ci lină, îți dorești schimbarea, vrei să vezi cuplul în cât mai multe secvențe, să adulmeci sensul, să pricepi de ce sunt înstrăinați, de ce par sfâșiați de durere ș.a.m.d. Păpușile (trei articulate și una compusă) nu au expresivitatea oamenilor, dar par vii și, prin gesturile lor, emoționează.
Iar titlul spectacolului – la început, recunosc că nu pricepeam de ce au ales un nume în engleză – plin de sensuri – doar Reflection înseamnă atât meditare, cât și reflecție, atât oglindire, cât blam -, te conduce, iată, la cheile prin care poți interpreta piesa. Dar tu, dragă spectatorule, ești cel care construiești povestea, tu adaugi cuvintele în mintea ta, tu-ți imaginezi ce este dincolo de gesturi, de muzică (v-am spus cât de bine aleasă este, cât de reprezentativă pentru fiecare cadru, cât de frumos completează spectacolul?). A rămâne cu dileme la sfârșit mi se pare cel mai bun mod de a demonstra că un spectacol și-a atins ținta. Iar eu am câteva care mă frământă de ieri, care mă solicită intelectual și emoțional.
Reflection este o poveste incompletă fără tine, ca spectator. Dar cu tine, cu trăirile și experiențele tale, se desăvârșește. Poate fi istoria ta, a părinților tăi, a rudelor, a bunicilor, a prietenilor. Și merită s-o vezi, doar ești co-autor.
P.S.: Puteți citi mai multe despre Lightwave Theatre Company și realizările lor notabile de până acum aici. Următoarele reprezentații sunt pe 1 martie (Iubitafizica, Teatrul Mignon) și 22 martie (Reflection, Teatrul Mignon).
Sursă imagine principală
