Pentru cei pasionaţi de artă şi mai ales de pictura lui Rembrandt, cartea lui Lynn Cullen, Eu sunt fiica lui Rembrandt, este lectura ideală: un exerciţiu de imaginaţie care îl transformă pe pictor într-un personaj fascinant, misterios, o figură aparte ce nu-şi trădează stilul în favoarea modei vremurilor sale. Dar este şi un roman care reuşeşte să stârnească interesul faţă de lucrările lui Rembrandt chiar şi pentru cei care, aşa cum a fost şi cazul meu, nu sunt, în mod deosebit, atraşi de genul său de pictură. Mai relevantă şi mai pasionantă decât orice plimbare printr-o galerie cu picturile lui Rembrandt, cartea lui Lynn Cullen, scrisă aproape pe structura unei cărţi poliţiste, dar conţinând elemente de un ekphrasis pur, deschide interpretări nu numai asupra stilului rembrandtian, ci şi asupra vieţii sale.Pe fundalul unui Amsterdam devastat de ciumă (anii 1660), Rembrandt, acum un paria al societăţii, după ce, în tinereţe, fusese pictorul preferat al înaltei societăţi, continuă cu încăpăţânare să picteze în noul său stil, cu tuşe groase, necizelate, un stil ce sfidează moda timpului său, care cerea linii cât mai fine. În casa lui sărăcăcioasă, în care locuieşte cu cei doi copii, Titus (din prima căsătorie, cu Saskia, iubirea vieţii lui) şi Cornelia, fiica pe care a avut-o cu Hendrickje, servitoarea sa, Rembrandt apare ca un personaj excentric, nepreocupat de grijile lumeşti, adesea părând un nebun care nu mai are nici un contact cu realitatea. Îşi adoră fiul şi îşi cultivă un ultim învăţăcel, pe Neel (Cornelis Suythof), plin de admiraţie şi devotament pentru maestrul său.

Cu o imaginaţie debordantă, Lynn Cullen umple golurile istorice, legând astfel personaje reale şi punându-le în contexte verosimile. Lynn Cullen, scriitoare ce practică cu succes genul romanului istoric, îşi pune permanent întrebarea „Cum ar fi fost dacă?”, iar răspunsurile pe care le oferă te fac să vrei să afli din ce în ce mai mult despre personaje şi poveştile lor.

Nu Rondul de noapte, printre cele mai celebre tablouri ale lui Rembdrandt, i-a dat autoarei imboldul creativ, ci Batşeba (portret al lui Hendrickje, pe chipul căreia este întipărit un dureros sentiment de regret) şi portretul lui Nicolaes Bruyningh, pictat în 1652, în perioada în care Hendrickje era în casa lui Rembrandt.

Alte detalii din viaţa pictorului i-au atras atenţia lui Lynn Cullen: faptul că Rembrandt nu a vrut să se căsătorească cu Hendrickje – deşi legătura lor neoficiată de biserică a atras respingerea societăţii –, precum şi existenţa fiicei lor, Cornelia, despre care se ştie foarte puţin şi a cărei prezenţă este ştearsă din orice consemnări după plecarea ei în Indiile de Est Olandeze. Lyn Cullen imaginează un triunghi amoros între Rembrandt, Hendrickje şi Nicolaes, care ar explica anumite comportamente şi decizii. Din acest moment, nu mai contează atât adevărul istoric, cât capacitatea autoarei de a  imagina o poveste ce ar fi putut să fie reală, la fel cum Rembrandt se juca cu personajele sale şi, în tablourile cu subiect istoric, le aranja într-un mod inedit, pentru un efect dramatic.

Aşa cum Rembrandt îşi picta modelele insistând pe tehnica chiaroscuro-ului, şi Lynn Cullen îşi conturează personajele apelând la jocurile dintre umbră şi lumină, la efectele surprinzătoare pe care un punct de lumină poate schimba întreaga construcţie. Nu există personaj în totalitate negativ sau pozitiv, tuşe de lumină sau de umbră putând să dea un aspect cu totul inedit unui personaj pe care îl încadrasem într-o anume categorie. Astfel, Rembrandt apare, mare parte din roman, într-o perspectivă negativă, privit de ochii furioşi ai fiicei sale neglijate, Cornelia. Abia spre final Lynn Cullen îl salvează, făcând din el nu numai un artist integru, aspect ce nu a fost pus nici o clipă la îndoială, dar şi un personaj cu o latură emoţională puternică, de o generozitate şi o capacitate de dăruire neaşteptate.

Tot pe principiul lumină-umbră sunt portretizaţi cei doi tineri pictori: Neel, învăţăcelul taciturn şi enervant, versus angelicul – în aparenţă – Carel, care abia spre final îşi dezvăluie adevăratele trăsături: Neel iese din conul de umbră şi apare ca un tânăr capabil să sacrifice orice pentru Cornelia, iar Carel, de care era îndrăgostită Cornelia, est dezvăluit în plin egoism. Poate doar Titus nu suferă astfel de pendulări – el este fratele, fiul şi soţul perfect, desprins parcă dintr-unul dintre tablourile cu îngeri ale tatălui său, dar perfecţiunea sa nelumească nu îi este iertată de cumplitul flagel al secolului, ciuma, Moartea Neagră.

În comparaţie cu el, soţia lui, Magdalena, pe cât de frumoasă este fizic, pe atât de urâtă e sufleteşte: încrezută şi orgolioasă, îi tratează cu dispreţ pe săraci, crede în toate superstiţiile şi consideră, fără a asculta de vreo urmă de raţiune, că ciuma nu are cum să-i atingă pe bogaţi – ironic, ea însăşi devine contraexemplul. E drept, uneori e generoasă cu săracii, dar  mai degrabă  din snobism.

Cum era normal, Cornelia, fiica lui Rembrandt, este personajul care evoluează cel mai mult, este cea la a cărei formare se adaugă mereu alte tuşe, până când îşi găseşte adevărata personalitate. Nesigură şi temătoare, furioasă aproape mereu pe tatăl ei, Cornelia învaţă, treptat, să vadă dincolo de aparenţe şi să judece oamenii pentru devotamentul şi demnitatea arătate în situaţii-limită. Lynn Cullen a vrut să-i adauge şi curajul de a încerca să fie pictoriţă, într-un timp şi o societate ostile ideii de femeie-artist.

Foarte bine surprins este şi fundalul social: un Amsterdam împărţit necruţător între săraci şi bogaţi, şi în care, deşi comerţul cu sclavi era interzis, mulţi oameni înstăriţi îşi aduc copii negri, din colonii, pe post de servitori. Felul în care îi privesc bogaţii pe aceşti copii este lipsit de orice urmă de umanitate, ca şi cum şi-ar achiziţiona un animal de companie. Iată, spre exemplu, într-un dialog cu Cornelia, felul în care judecă Magdalena:

– I-am cerut lui Titus să-mi cumpere şi mie unul […] dar s-a purtat ca un zgârcit şi a refuzat.

– Ce se întâmplă cu băieţaşii ăştia când cresc mari?

– Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la asta, îmi răspunde ea râzând”.

Eu sunt fiica lui Rembrandt, un mix între ficţiune şi date istorice reale, conţine, de fapt, mai multe microromane: o poveste de dragoste, o poveste istorică, o poveste de mistere – poţi alege, ca în tehnica chiaroscuro-ului, să pui lumina pe oricare dintre aceste paliere.

Lynn Cullen, Eu sunt fiica lui Rembrandt, traducere de Natima Mândrilă, Editura Polirom, 2012

 

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *