În ciuda tendinţei de a judeca grupurile mari de oameni ca acţionând iraţional şi poate chiar prostesc, cartea lui James Surowiecki, editorialist la The New Yorker, arată că, de fapt, în multe condiţii, grupul este mai inteligent decât cea mai deşteaptă persoană din cadrul său. Teza cărţii sale este să încercăm să nu mai căutăm „expertul”, soluţie care se dovedeşte destul de costisitoare şi, în unele cazuri, chiar fatală, ci să întrebăm mulţimea.

De-a lungul timpului, s-au vehiculat numeroase teorii cu privire la prostia mulţimilor. Scriitorul Gustave le Bon, de pildă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, sugera că, atunci când mulţimea acţiona, invariabil o făcea prost. Surowiecki încearcă, pe parcursul acestei cărţi, să arate contrariul, că estimările sau deciziile făcute de un grup sunt mai precise decât cele individuale, concentrându-se pe trei tipuri de probleme: de cogniţie (întrebări de genul „Cine va câştiga cupa Super Bowl anul acesta?”), de coordonare (întrebări de genul „Cum îşi organizează companiile activităţile?”) şi de cooperare (încercarea de a colabora cu ceilalţi chiar dacă tendinţa este opusă, pentru probleme de genul poluării). Iar faptul că membrii grupului sunt diferiţi nu reprezintă un punct în minus, dimpotrivă, tocmai această diversitate face ca grupul să devină mai puternic, statistic dovedindu-se că cele mai inteligente rezultate de grup au fost luate în urma contradicţiei şi a competiţiei.

Unul dintre cele mai evidente exemple de performanţă de grup este bine-cunoscutul joc Vrei să fii miliardar? Dintre cele două variante de ajutor, de contactare a unui prieten şi de „întreabă publicul”, deşi am avea tendinţa să credem că cele mai mari şanse de reuşită le are consultarea cu un prieten, s-a dovedit că procentul de răspunsuri corecte, în acest caz, este de 65%, pe când varianta „întreabă publicul” dă rezultate în 91% dintre cazuri.

Primele studii cu privire la randamentul grupurilor au fost efectuate în anii ’20, de către sociologul Hazel Knight, de la Universitatea din Columbia, perioada 1920-1950 fiind cea mai bogată în cercetări în acest domeniu. Un studiu condus de profesorul de economie Jack Treynor, centrat pe un experiment cu bile dintr-un borcan, în număr de 850, a arătat că estimarea grupului a indicat un număr de 871, pe când un singur răspuns individual a fost mai bun decât rezultatul grupului.

Exemple de funcţionare în grup se observă cel mai bine în natură. La începutul secolului XX, naturalistul William Beebe a ajuns la o concluzie interesantă pe când se afla în jungla Guyanei, studiind o colonie de furnici războinice. Dacă se pierd de grup, furnicile mor, nefăcând decât să se rotească în cerc, până la epuizare.

Comportamentul de grup are, evident, şi aspectele sale negative: alte furnici rătăcite de grup urmează aceeaşi rotire, imitând furnica rătăcită iniţial, astfel că ajung cu toate să moară. Imitaţia însă, în cazul maimuţelor macac din Japonia, a dus numai la consecinţe pozitive: maimuţele care primeau de la cercetători grâu (care, inevitabil, se amesteca cu nisip) au ajuns să o imite pe Imo, maimuţa femelă care se ducea la râu să spele grâul, pe care îl arunca în apă, observând că nisipul se ducea, rămânând doar grâul, curat. Acesta este un caz de imitare pozitivă, spre deosebire de cel al furnicilor.

Surowiecki vorbeşte chiar şi despre evenimentele de la 11 septembrie în contextul comportamentului de grup. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în urma eşecului de la Pearl Harbor, se vorbea despre necesitatea de a centraliza informaţia, dar, cu timpul, divizarea a fost şi mai mare, apărând numeroase alte organizaţii cu misiuni asemănătoare CIA: National Security Agency, Defence Intelligence Agency etc. La rândul său, FBI acţiona paralel, fără a-şi corela acţiunile şi informaţiile cu aceste agenţii. Abia pe 11 septembrie au ieşit la iveală tarele unui sistem care eşuase în a prevedea atacurile cu bombă de la WTC în 1993 sau cele de la ambasada SUA din Kenya în 1998. Deşi, ca în cazul Pearl Harbor, existau indicii, acestea s-au pierdut în confuzia dată de atâta informaţie necentralizată. „În loc să conceapă o imagine de ansamblu a ameninţărilor ce planează asupra Statelor Unite, agenţiile au oferit o serie de cadre disparate.”

Indiferent de cum priviţi ideea de mulţime, cartea lui Surowiecki propune o perspectivă inedită şi, deşi cred că, în multe cazuri, deciziile luate de mulţime duc la dezastre, poate că n-ar fi rău să cunoaştem şi exemplele pozitive.

 

James Surowiecki, Înţelepciunea mulţimilor, traducere de Irina Henegar şi Monica Mitarcă, Editura Publica, 2012

Un comentariu
  1. Avatargenna

    Traim intr-o lume in care deciziile sunt luate de catre “elite” si totusi suntem in pragul dezastrului planetar.Dar sunt scoase in evidenta doar greselile multimii,exemplele negative tocmai pentru ca “elitele” sa nu fie nevoite sa transfere puterea multimii.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *