Am citit-o prima dată pe Doina Ruști acum mai bine de 10 ani, și am scris cu entuziasm, atunci, despre romanul ei Zogru (Polirom, 2006), în cadrul secțiunii de carte a revistei Time Out București. Mi s-a părut, citind acest roman, că e nevoie de o revigorare a prozei cu inserții fantastice, rămasă – la noi – la momentul Eliade-Voiculescu, cu o singură excepție notabilă, după mine, și anume proza lui Ștefan Bănulescu, și că scrisul Doinei Ruști ar putea înnoda această tradiție. Însă, între timp, prozatoarea Doina Ruști a evoluat în multe alte direcții, plăcându-i teritoriile încă neexplorate și temele cât se poate de provocatoare. Dacă primele cărți – Omulețul roșu (Vremea, 2004), Zogru (Polirom, 2006) și Fantoma din moară (Polirom, 2008) – merg în direcția prozei fantastice de care aminteam, Lizoanca la 11 ani (Trei, 2009) și Logodnica (Polirom, 2017) merg în direcția prozei non-ficționale à la Truman Capote, în vreme ce Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017) explorează teritorii baroce, în care fantezia și detaliile minuțioase sunt elementele-cheie. Citind recent Mâța Vinerii, unde detaliile culinare abundă, m-am gândit că autoarei o să-i placă micul nostru dialog cu pretext gastronomic, și am avut dreptate: i-a plăcut. O să vedeți cât de mult din răspunsurile de mai jos. Poftă mare la lectură! Citeşte tot articolul