Cred că odată cu nuvela La ţigănci mi s-a deschis cu adevărat apetitul pentru literatură. Dacă o citeşti la vârsta potrivită, adică în prima parte a adolescenţei, poate să aibă un asemenea efect. M-a făcut iniţial să-mi doresc să citesc scrieri în acelaşi stil, iar apoi pur şi simplu să citesc. Şi acum caut acel sentiment pe care mi l-a lăsat L” – dorinţa de a vedea mai mult dincolo de ceea ce interpretează simţurile noastre imediate, de a crede că poate să existe ceva mai mult decât ne-o arată realitatea, că în plină existenţă de zi cu zi, putem să descoperim ceva „altfel”, trebuie doar să ştim să privim şi să fim deschişi. Plus că, de atunci, am simţit că Bucureştiul are o altă încărcătură, Mircea Eliade a ştiut mereu să învăluie acest oraş într-o aură mitologică şi să te facă să îl priveşti cu alţi ochi, cel puţin mai îngăduitori. Deşi consider că Eliade are şi un mare potenţial teatral, nuvelele sale nu au intrat prea mult în atenţia scenei româneşti (poate pentru că, în general, literatura fantastică nu atrage atât de mult), aşa că montarea după La ţigănci”, la Unteatru, cu premiera în octombrie 2014, a fost o surpriză. Cu atât mai mult cu cât se îndepărtează total, şi bine face, de celebra reprezentaţie a lui Alexander Hausvater, în urmă cu aproximativ zece ani, la Teatrul Odeon. Citeşte tot articolul