Început cu mulți ani în urmă, romanul Numărul zero a fost terminat și publicat de Umberto Eco abia de curând. Cu o acțiune plasată în Italia anilor ’90 (însă atât de familiară și zilelor noastre), romanul are în centrul său teme nu tocmai străine de cărțile anterioare ale scriitorului italian. Teoria conspirației care naște paranoia și culisele jurnalismului de scandal susțin spectacolul haosului care se ridică în jurul nimicului, se hrănește din nimic și duce la nimic, prinzând în vârtejul său oameni ce au senzația că muncesc pentru a-și clădi viitorul. Sugestia se regăsește și în titlul romanului care face trimitere la ziarul inexistent în jurul căruia se agită personajele. Un ziar numit Mâine (un mâine ce moare constant azi), care nu o să apară niciodată, dar care poate funcționa ca instrument de șantaj.

Încă de la prima pagină, romanul se dovedește a fi un amestec de umor și de viziune critică, ce stârnește pe de o parte zâmbetul în fața jocului, iar pe de altă parte cel puțin o ridicare a sprâncenelor, căci Umberto Eco se joacă mai ales cu adevărul lumii în care trăim cu toții. Ideea de conspirație și de urmărire din partea serviciilor secrete provocată de un robinet închis stârnește reacții paradoxale, cu atât mai mult cu cât, personajul central este un bărbat de 50 de ani împliniți, el însuși neîmplinit, un om care știe că este un ratat, dar un ratat erudit (sic!), care are și o teorie a ratării: „Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie”. Romanul e simetric în ideea de ratare, finalul aducând alte subtilități ce poartă aceeași amprentă a ironiei lui Eco: „Şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. La 50 de ani pare a da peste afacerea vieții sale: este angajat de directorul unui ziar să scrie o carte tocmai despre punerea la cale a ziarului Mâine, dar nu povestea reală, ci una idealizată, care să aducă un alt posibil câștig. Abis în abis. Cartea nu va fi semnată cu numele lui, e un scriitor „negru”, dar nici cu numele real al directorului. Eco desenează, caricatural aproape, cu neobosită vervă, un lanț al falsului, al nimicului care se va prăbuși în sine însuși.

De la început până la final, ipotezele date drept scorneli, insunările care nu par acoperite de nimic, bănuiala ridicată la rang de unic principiu existențial (nefiind niciodată prea exagerată), obsesia probelor incontestabile care nu apar – generează un spațiu al „irealului” a cărui singură relație cu realitatea, cu adevărul, presupune deformare și manipulare. Totuși, jocul la care recurge Eco nu este unul gratuit, căci pistele inventate pe principiul lui „ca și cum” nu sunt și imposibile. Ba din contră, par verosimile, cititorul ajungând chiar să se întrebe „Și dacă a fost chiar așa?”. Plimbările prin istoria și prin politica Italiei implică, o dată cu viziunea critică, și întrebări, suspiciuni care, dacă nu au drept răspunsuri soluțiile din mintea personajelor, își pot avea totuși altele decât cele oficializate în timp. Și vorbim despre Mafie, despre fascism și despre evrei, despre Moussolini în special (o poveste întreagă se naște pornind de la cadavrul acestuia), sau despre NATO, despre asasinarea lui Iulius Cezar, despre spionii orientali… Indiferent că sub reflector regăsim paranoia personajelor sau ipotezele legate de evenimente politice majore, din paradigma adevărat-fals nu se poate ieși. Între real și plăsmuit nu se pot despărți apele.

Prin tabloul vânzolelii din redacția ziarului inexistent, Eco demască o serie de strategii și de clișee ale gândirii și atitudinii jurnaliștilor cărora printre știri le scapă tocmai adevărul, dar și ale așteptărilor cititorilor. Clișee de gândire, clișee de exprimare, clișee de viață manevrată din umbră, trăită sub avertizarea „Niciodată nu trebuie să credem ceea ce ni se potrivește”. Ziarele nu sunt făcute să răspândească adevăratele știri, ci să le ascundă. Bănuiala este singurul adevăr absolut. Singura certitudine promovată este aceea că mereu în spatele nostru se află cineva care vrea să ne ducă de nas, idelul jurnalistic fiind acela de a scoate în evidență ceea ce nu există, sau măcar ceea ce nu se vede.

Senzația finală a personajelor este că Italia nu-i o țară în care să se poată trăi, bărbatul de 50 de ani împliniți (el rămânând tot neîmplinit) este sfătuit chiar să fugă în România (căci aici traiul nu costă mai nimic – sic!). Imaginea țării ideale aparține aceluiași tărâm pe frontispiciul căruia stă scris râsu’ – plânsu’:
„— Scumpule, vom căuta o ţară în care să nu existe secrete şi totul să se desfăşoare la lumina zilei. Între America Centrală şi cea de Sud găseşti o mulţime. Nu i nimic ascuns, se ştie cine face parte din cartelurile dro¬gurilor, cine comandă grupările revoluţionare, te aşezi la restaurant, trece un grup de prieteni şi ţi prezintă un tip drept boss ul contrabandei cu arme, frumos, ras şi parfumat, cu genul ăla de cămaşă albă scrobită scoasă din pantaloni, ospătarii îl salută respectuos cu señor încoa’ şi señor încolo, şi comandantul Guardia Civil se duce să şi prezinte omagiile. Sunt ţări fără mistere, totul se petrece în văzul tuturor, poliţia pretinde să fie mituită prin regulament, guvernul şi lumea interlopă se suprapun prin prevederi ale constituţiei, băncile tră¬iesc din spălarea de bani şi i vai şi amar dacă nu aduci alţi bani de provenienţă îndoielnică, îţi iau permisul de şedere, se omoară, dar numai unul pe celălalt şi i lasă în pace pe turişti”.

Și toate astea îi adâncesc cititorului senzația că, și dincolo de lumea jurnalismului, așa zisele performanțe contingente ale existenței nu sunt decât o zbatere în jurul nimicului. O zbatere ce face ca ziua de mâine să moară azi.

Umberto Eco, Numărul zero, traducere de Ștefania Mincu, Polirom, 2015. Cumpără cartea de la Cărturești online!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *