Sărbătoare americană altoită pe vechiul folclor celtic, Halloween-ul a devenit, în ultima vreme, prilej de distracție și pe plaiurile mioritice. Și, dacă tot ne distrăm tematic, de ce să n-o facem cum știm noi mai bine?, adică prin cărți. Mai jos, am făcut o listă cu câteva titluri potrivite pentru cei ce aleg să stea în casă cu o carte și o ceașcă de ceai alături (sau, mă rog, suc de dovleac sau ce se mai bea cu ocazia asta).
Chemarea monstrului, de Patrick Ness
Recent tradusă în limba română, Chemarea monstrului, e o poveste numai bună pentru seara de Halloween. Nu are vrăjitoare, dar are în schimb un monstru înfricoșător, coșmaruri îngrozitoare și niște ilustrații absolut minunate și terifiante. Este o poveste care vorbește despre spaimele ancestrale ale omului, despre refugiile pe care le căutăm și de care ne agățăm cu toții și despre felul în care fiecare dintre noi trebuie să fie eroul propriei povești și să-și înfrunte singur balaurii. Frumos scrisă, se citește repede, te ține în suspans până la ultima pagină și te face să-ți aduci aminte că de mult timp nu ai mai citit o poveste așa de frumoasă și că ți-era dor să găsești una.
„Poveștile sunt cele mai sălbatice lucruri din toate câte există, mârâi monstrul. Poveștile te bântuie și te sfâșie, și te vânează.”
„Poveștile sunt creaturi sălbatice. Cine știe ce dezastru pot provoca atunci când le lași libere?”
O poveste grimminală, Adam Gidwitz
O rescriere amuzantă și originală de povești mai vechi sau mai noi, făcută într-un stil ironic și jucăuș și minunat tradusă în română de Florin Bican. E o poveste cu dragoni, vrăjitoare, împărați, cu un diavol cam încet la minte, cu văduve și voinici și cu mult, mult sânge. De fapt, de aici pornește totul: de la dorința naratorului de a demonstra cititorului că poveștile Fraților Grimm sunt mult mai violente și mult mai puțin inocente decât suntem lăsați să credem. „Odată ca niciodată, toate poveștile erau de groază”, este prima frază a cărții. Și povestea celor doi frați rătăciți prin pădure, Hänsel și Gretel, tot de groază este. Însă chiar și în cele mai întunecoase povești poți găsi stropi de frumusețe și înțelepciune.
„Este o poveste despre doi copii – o fetiță pe nume Gretel și un băiețel pe nume Hänsel – care umblă printr-o pădure fermecată și înspăimântătoare. Este o poveste cu doi copii care încearcă să facă ceva și mai întâi nu reușesc, dar apoi reușesc. Este povestea unor copii care deslușesc înțelesul lumii.”
Ultima dorință, de Andrzej Sapkowski
Un volum de povestiri fantasy ce face parte din populara serie The Witcher a scriitorului polonez Andrzej Sapkowski. Este un fantasy balcanic, apropiat și, în același timp, îndepărtat de propriul nostru folclor. Stafii, lupi rătăcitori și vârcolaci, vampiri și strigoi, spiriduși, semielfi și gnomi, rusalii, zburători și bocitoare care răpesc copii, dragoni și himere, vrăjitori și vânători de monștri, kikimore, manticore, wiverni, graveiri, ghuli, gigascorpioni și wiperi sau „biedaci și mamone care îi împiedicau pe țăranii cinstiți aflați în stare de ebrietate să ajungă acasă”, „comete care fură și beau laptele vacilor”, „căpățâni cu picioare de păianjen care bântuie prin păduri”, în toată cartea mustește un fantastic straniu și familiar totodată. În plus, Sapkowski face și o reinterpretare originală a câtorva povești din folclorul european cum ar fi Frumoasa și bestia, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa sau Dracula.
„– Nu există decât Răul și Răul Mai Mare, și peste amândouă, în umbră, stă Răul Foarte Mare. Răul Foarte Mare, Geralt, este de așa natură încât chiar nu ți-l poți închipui, chiar dacă ai crezut că nimic nu te-ar putea surprinde. Și vei, Geralt, uneori se întâmplă că Răul Foarte Mare te apucă de gât și-ți spune: «Alege, frate, ori eu, ori celălalt, un pic mai mic».
– Oare aș putea să știu și eu unde vrei să ajungi?
– Nicăieri. Am băut un pic și am chef să filozofez, în căutarea adevărurilor generale. Am găsit doar unul: există răul cel mai mic, dar nu noi suntem cei care-l pot alege. Răul Foarte Mare poate face o astfel de alegere. Fie că ne place sau nu.”
O istorie secretă a Țării Vampirilor I: Cartea Pricoliciului, de Adina Popescu
O reintepretare frumoasă și ambițioasă a folclorului românesc, trilogia Adinei Popescu (din care urmează să mai apară Cartea Fetiței Vampir și Cartea Călătorului) este alcătuită din două feluri de mitologii: una „inventată” – cu perioade temporale originale cum ar fi Basmul Nou, Basmul Comercial sau Basmul de Mijloc și cu personaj insolite: Călătorul, agenții corector Dioptrie și Cataractă sau misterioasa doamnă Pâca – și una „reînviată” – în care găsim personaje cunoscute sau mai puțin cunoscute ale foclorului românesc: zmei și mume de zmei, blajini și ciume, împărați și feciori de împărați, cai năzdrăvani și eroi de poveste (Greuceanu, Pipăruș-Petru sau Făt-Frumos) și, mai presus de toate, o întreagă pleiadă de strigoi, care mai de care mai amuzanți. Este absolut savuros felul în care autoarea reușește să aducă toate basmele în contemporaneitate și să le dea o strălucire nouă. Și nu numai atât, reușește, cumva, să folclorizeze și prezentul, introducând în poveste personaje și locuri urbane, cum ar fi birtul lui Cocoșatu unde se mănâncă cei mai buni mici. De un farmec deosebit este descrierea unei seri de sărbătoare în satul Sângerete (și care ar putea sta la baza unor petreceri grozave de Halloween):
„În câteva gospodării se organizau priveghiuri cu bocete – morți tineri, cu intrare liberă. În cimitir aveau loc deshumări, iar la Capela Posedaților, exorcizări. În centrul satului, la Crucea de Jurământ a Bețivilor, urma să aibă loc un chef cu dezlegare la vin.
Turiști doritori de o seară fierbinte puteau să asiste la incendierea unui cătun din apropiere – Muzică, dans, antren, cartofi copți pe jar, artificii și joc de scântei, la un preț convenabil! Iubitorii de muzică erau invitați în Sala Mare a Castelului, la Corala Vampirilor. În program figurau piese inspirate din folclorul vampiresc: Sinistra, Pui de drac, Balada unui dinte mic, Sărutare cu venin, Bun îi vinul sângeriu, C-așa-i vampirul când se cherchelește. Burlacilor în căutare de senzații tari li se propunea o excursie în Pădurea Ielelor.”
Acluofobia: Zece povestiri macabre, de Flavius Ardelean
Flavius Ardelean reînvie și reinventează la rândul său folclorul autohton, dar într-o manieră mai puțin amuzantă și mai mult terifiantă. Fie că au accente distopice sau SF, fie că își trag seva dintr-un folclor malefic, povestirile sale îți dau, efectiv, fiori pe șira spinării. Iar finalurile abrupte nu fac decât să accentueze senzația de stranietate și de groază, de implacabil, de destin absurd căruia nu i te poți sustrage. Câteva dintre cele zece povești sunt mici bijuterii horror: Negru ca o șoaptă fără rost; Jos, în lumea lor; Toma. Administrator sau Omul cu chip de cal. Cel mai înfricoșător și mai interesant în același timp este modul în care fantasticul ăsta terifiant este adus în viața noastră reală, cea care nu are loc pentru neobișnuit și pentru irațional. Și felul cum el își face cuib acolo. Volumul său de povestiri nu e o apariție așa de nouă (a apărut în 2013), dar de curând a mai scos o carte, Scârba sfântului cu sfoară roșie, ce se anunță la fel de interesantă.
„Se zicea că încă mai sunt fiare vechi de smuls din mina de la Gura Turcului. Nu era o mină mare, nu aparținea unui complex, fusese poate o încercare nereușită de exploatare, sau, mai bine spus, nu se prea știa ce fusese cu ea, sau de ce ajunsese în paragină. Și totuși, în ciuda bogățiilor bănuite în pântecele ei, nu mulți erau cei care se avântau în adâncuri. Motivul era unul care îl făcea pe Stelică să râdă. Auzise și el povestea: că pe acolo călcau ielele pământul și, când s-a hotărât construirea unei mine, mulți au murit doar până să o pună pe picioare. Apoi și mai mulți și-au găsit sfârșitul după ce a început exploatarea, până când s-a decis încetarea activităților pe motiv de «risc major de accidente». Și apoi era cealaltă poveste, cea despre Piele, care a dus în mină șapte copii de prin comună și i-a dezbrăcat și s-a culcat acolo lângă ei. Lui Stelică i s-a spus pe când era copil: Să nu te joci cu alde Piele, că-i neam pocit! Avea soție și doi copii, dar îi luase băutura mințile și ducea flăcăi și fete de prin satele vecine în mină și îi ținea acolo. A durat mai mult de un an până i-a găsit lumea, dar erau toți morți, numai Piele era viu, dormea acoperit cu niște zdrențe, cu o mână pe una dintre copilele nefericite. Primii răpiți erau deja putreziți, dar Piele n-avea treabă, dormea și mânca cu ei acolo, apoi mai cobora din când în când în sat la familie. Nu zicea nimănui pe unde își pierdea zilele și nopțile. Stelică se scutură de-un fior când își aminti de vorbele lui frate-său, profesor la oraș acum, cum îi spunea când erau mai mici: Fusese unu’ Piele, bă, nu-l știi tu, că l-au dus acum, și Piele ăsta mirosea a mort ca moroiu’.”
Și, dacă nu v-am înfricoșat destul, poate vreți să consultați și lista noastră de 13 cărți pentru vineri 13. În rest, Happy Halloween tuturor!
