Bookaholic

Un roman gotic al zilelor noastre, fascinant şi tulburător.

În urmă cu aproape un deceniu, prin Regele alb, cititorul lua contact cu o carte de mare succes, tradusă în toată lumea. Acum György Dragomán revine cu un roman plasat în acelaşi spaţiu transilvănean cvasificţional, o saga de familie ce reprezintă şi un tablou istoric contemporan. O adolescentă pe nume Emma, rămasă orfană în urma unui accident, este crescută de bunica ei, o bătrînă cu un trecut învăluit în taine. Bunica o învaţă să descopere magia cotidiană, precum şi propriile-i puteri latente.

Emma îşi trăieşte şi povesteşte ultimele momente ale copilăriei şi primele iubiri adolescentine într-un burg transilvănean din 1990, o lume ce îşi caută echilibrul după căderea regimului comunist şi moartea „comandantului suprem”. Faptul că întreaga poveste este văzută de o fetiţă în prag de maturizare îi conferă un farmec aparte: prin prezenţa supranaturalului, a unor ritualuri bizare, cu tentă fantastică, Rugul glisează imperceptibil spre realismul magic, iar ecourile trecutului, evocate în poveşti paralele, leagă destinele personajelor de o istorie adesea atroce.

Rugul, de György Dragomán – fragment

Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă
Colecţia „Biblioteca Polirom”
Seria „Actual”
Carte publicată şi în ediţie digitală
344 p.

Tocurile directoarei ţăcăne pe cimentul coridorului. Poartă nişte sandale verzi, cu toc înalt şi decupate în faţă, i se văd degetele de la picioare, n-are unghiile făcute. Directoarea îmi spune că la capătul coridorului se află clasa mea. Am picat la ţanc, e ora de dirigenţie, e foarte bine, diriginta mă va prezenta celorlalţi din clasă.

O întreb ce predă, directoarea zice că matematică. Mă întreabă care-i materia mea preferată. Îi spun că geografia. Desigur, zice directoarea, trebuia să-şi dea seama, din cauza Bunicului, nu-i aşa ? Îi zic că nu ştiu, poate. Directoarea se opreşte, mă ia de umeri, mă întoarce cu faţa spre ea. Mă priveşte, chipul ei e sever. Zice că şi pe ea a meditat-o Bunicul la geografie, de fapt la geografie şi la franceză, a şi încasat nişte scatoalce de la el. Dar, dincolo de asta, bătrânul a fost un profesor excelent. Însă nu despre asta-i vorba acum. Ci să-mi intre bine-n cap că aici n-o să se facă excepţii datorită Bunicului, nici în sens pozitiv, nici în sens negativ. Orice-ar fi făcut el, eu aici pornesc de la zero. Şi la ea, şi la ceilalţi profesori. Ea ţine foarte mult la asta. Am priceput ?

Nu ştiu ce să-i răspund, mă uit în jos, la pantofii ei, pe pielea verde se văd şanţuri fine în formă de solzi, imită pielea de şarpe sau mai degrabă de crocodil. Mă uit la degetele ei de la picioare, văd că totuşi sunt date cu ojă, una incoloră. Îmi ridic privirea, îi spun, da.

Directoarea dă din cap, foarte bine, zice, dacă voi avea impresia că vreunul dintre profesori profită intr-un fel sau altul de situaţie, să-i spun ei şi atunci ea va lua măsurile necesare ca aşa ceva să
nu se-ntâmple.

Ajungem la capătul coridorului, ne oprim înaintea ultimei uşi. Directoarea bate la uşă, deschizând-o imediat. Aud zgomotul de scaune rabatabile dinăuntru, bună ziua, strigă în cor elevii, directoarea mă ia de după umeri şi mă-mpinge uşurel în clasă.

Stau lângă catedră, diriginta vorbeşte de mine, le zice că eu sunt eleva cea nouă despre care le povestise săptămâna trecută şi să mă primească cu drag.

O ascult, dar nu mă uit la ea, mă uit prin sală, sunt două rânduri de bănci, fetele şi băieţii stau separat, ele în dreapta, ei în stânga. E un singur loc liber, în banca a doua de pe rândul de
fete nu stă nimeni.

Nu vreau să fiu atentă la ce spune diriginta, totuşi aud când spune şi-a pierdut părinţii, aud când spune accident de maşină, ştiu că faţa mi se va face roşie şi fierbinte, nu vreau asta, mă uit în pământ, încerc să urmăresc cu privirea spaţiile negre dintre bucăţile de parchet îmbinate strâmb. E un zigzag lung, se extinde, se ramifică, urmăresc un singur traseu, privirea-mi alunecă încet, urmărindu-l, traseul deviază, descrie o spirală colţuroasă, se întoarce de unde a pornit.

Diriginta îmi pronunţă numele tare şi răspicat, nu pot să nu aud. Mă uit la ea, îmi întinde o bucată de cretă albă, e rândul meu să mă prezint, zice, iar dacă vreau, pot să spun câte ceva şi
despre fosta mea şcoală.

Iau creta, mă uit la clasă, pentru o clipă am impresia că nu voi putea scoate nici măcar un singur sunet, totuşi îmi percep vocea ca fiind mai groasă, iar tonul, tăios, salut, îmi spun numele, tac, ştiu că ar mai trebui să spun ceva, de exemplu cât mă bucur că sunt aici sau numele oraşului de unde am venit sau măcar numele instituţiei unde am stat în lunile trecute, dar nu spun nimic, ei se uită la mine, eu mă uit la ei, nimeni nu mişcă, toţi au privirile fixe, în afară de unul singur, un băiat cu părul negru din prima bancă de lângă fereastră, dar nu la mine se uită el, ci afară, în curte, cască, nu-şi acoperă gura cu palma. Încep să vorbesc, ce-a fost a fost, le spun, cu toate că ştiu că nu-i adevărat, că-i o minciună gogonată, n-a trecut şi nici n-o să treacă, le întorc spatele, mă duc la tabla neagră, abia ce fusese ştearsă, încă nu s-a uscat de tot, marginile urmelor lăsate de burete sunt mai negre şi mai lucioase decât smoala proaspăt întinsă.

Apăs creta pe tablă, îmi scriu numele de familie cu litere mari de tipar, creta scârţâie, o întorc, îmi scriu şi numele de botez, aşez creta pe pervazul tablei, lângă burete.

Foarte bine, zice diriginta, acum pot să merg la locul meu. Îmi spune că voi sta lângă Krisztina, e timpul ca locul ăla liber să fie ocupat.

Krisztina nu se uită la mine când mă aşez lângă ea. Are părul şaten şi ondulat, faţa ovală, o văd din profil în timp ce mă pun în bancă. O salut, ea tace, îşi notează ceva în caiet.

Banca asta este altfel decât vechea mea bancă, mă uit la mâzgălelile de pe ea, la inscripţiile zgâriate cu vârful compasului.

Nu mi-am adus nimic, n-am nici cărţi, nici caiete, nici creion. Diriginta zice să împrumut de la colega mea de bancă o foaie şi un creion.

Krisztina nu aşteaptă s-o rog, rupe o foaie dublă din caiet, o împinge spre mine.

Penarul ei este o cutie neagră de lemn, când îl deschide, printre pixuri şi creioane colorate văd ceva maroniu-roşcat. Krisztina împinge şi penarul spre mine, ca să-mi aleg ceva de scris, şi atunci observ laba de vulpe cu gheare. Când bag mâna să iau un creion, mă feresc s-o ating, însă blana îmi atinge încheietura mâinii, dându-mi fiori.

Îmi aduc aminte de orfelinat, de vulpea făcută ghem pe care am văzut-o odată în grădină, dormind în zăpadă.

Diriginta vorbeşte despre cel mai mic multiplu comun şi cel mai mare divizor comun, pe astea le-am învăţat deja, la orfelinat eram înainte cu materia, totuşi scriu totul pe foaie, pentru ca apoi
să pot copia acasă în caiet.

Pe perete, deasupra tablei, se văd şi aici, ca şi la orfelinat, urmele dreptunghiulare, la mijloc cea mare, verticală, de-o parte şi de alta cele două orizontale, pe lângă aia verticală peretele e stropit cu cerneală, probabil s-a aruncat cu cerneală pe tabloul din mijloc înainte de a-l da jos. Mă uit la petele de cerneală, apoi iar la tablă.

Diriginta explică repede, pocneşte creta de tablă, eu copiez totul, prima pagină a foii duble se umple imediat.

Când întorc foaia, văd că în mijlocul ei scrie cu creionul : ăsta nu e locul tău, e a lu’ Réka. Mă uit la Krisztina, o-ntreb în şoaptă cine e Réka. Nu-mi răspunde, se uită la dirigintă, iar când diriginta se întoarce cu faţa la tablă, simt o durere ascuţită în gleznă. Mă uit în jos, văd cum Krisztina îşi trage piciorul, are pantofi negri de lac, cu baretă, mi-a tras un şut cu şpiţul, mă doare rău, schiţez un gest să-mi pipăi glezna, ochii mi se umplu de lacrimi, nu scot nici măcar un pâs, aşa, de-a dracului.

Copiez în continuare lecţia de pe tablă, acum diriginta explică numerele prime.

Ajung la mijlocul foii, la rândul scris cu creionul. Aş putea să sar peste el, dar n-o fac. Apăs tare vârful creionului, tai cu o linie scrisul. O dată, de două ori, de trei ori, cu linii groase şi negre, să nu se mai vadă.

O aud pe Krisztina cum pufneşte furioasă, apoi îmi mai trage un şut în gleznă, unul mai puternic, totuşi nu mă doare prea tare.

Dacă o faci şi a treia oară, o să-ţi pară foarte rău, îi şuier printre dinţi.

Banca trosneşte, ştiu de ce, Krisztina s-a întors intr-o parte, ca să mă lovească şi mai tare, cât poate ea de tare. Aş putea să-mi feresc glezna, însă n-o fac.

Mă uit în podea, la pantofii mei, Krisztina îmi trage un şut în gleznă, îmi spun că n-o să mă doară, n-o să simt durerea, însă o simt, şi încă cum, durerea urcă pe şira spinării până sus, am senzaţia că oasele-mi sunt din sticlă. Destul, îmi spun în gând, tare şi răspicat, fără să scot o vorbă, destul, în clipa aia creta din mâna dirigintei scoate un scârţâit prelung şi se rupe, bucata mai mare zboară în spatele catedrei, diriginta se strâmbă, aruncă bucata rămasă în mână pe pervazul tablei, se apleacă în căutarea celeilalte, între timp banca noastră trosneşte iar, ştiu că are de gând să mă lovească din nou, a şi întins piciorul spre mine, atunci eu mă sprijin de bancă, ridicându-mi picioarele, nu mă nimereşte, se dezechilibrează şi e gata-gata să cadă din bancă, se agaţă în ultimul moment de marginea băncii, văd cum îi joacă pistruii pe mână în timp ce se chinuie să se agaţe. Îi iau penarul, îl deschid, smulg din el laba de vulpe, simt foşnetul blănii în palmă, îmi face piele de găină, nu-mi pasă, îi trag una cu laba de vulpe peste mână, ghearele o zgârie, văd cele patru dungi roşii pe care le lasă, pe cele două din mijloc au şi răsărit bobiţe de sânge, Krisztina scoate un icnet, îşi duce repede mâna la gură, o linge.

Despre György Dragomán

György Dragomán este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut în 1973 la Tîrgu Mureş, viitorul prozator s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia.

A studiat filosofia şi literatura engleză la ELTE, în Budapesta, şi a lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducînd în acelaşi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan, Irvine Welsh.

Dragomán a debutat în 2002 cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Sándor Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil şi în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb, Polirom, 2008). Regele alb a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry şi Sándor Márai şi a fost tradus în peste treizeci de limbi, în prezent existînd şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie. În 2011 lui György Dragomán i se acordă premiul literar Jan Michalski pentru acelaşi roman.

În 2014 prozatorul publică romanul Máglya (Rugul), care se bucură de un succes instantaneu în Ungaria şi este în curs de traducere în Statele Unite, Olanda, Germania, confirmînd valoarea unui autor cu o viziune şi un stil ce au cucerit deja un public larg.

Despre Rugul

„Ceea ce vezi cînd eşti copil şi adolescent îţi influenţează puternic personalitatea. Pentru mine a fost un exerciţiu neobişnuit să încerc să-mi amintesc şi să pun pe hîrtie tot ce am văzut în oraşul acela… În Rugul analizez ce se întîmplă cu noi atunci cînd ne cucerim libertatea. Mai mult, un adolescent percepe mult mai acut o astfel de problemă, pentru că ea e strîns legată de căutarea propriei identităţi. Emma vrea să afle cine e ea, care e trecutul ei şi unde se ascunde acea libertate.” (György Dragomán)

„Rugul e un roman cu trucuri şi capcane, un rug al cărui jar e greu de stins. Te tulbură, te pune pe gînduri, te rumegă între măsele, apoi te scuipă pe podea.” (Könyvesblog)

„Pesemne că György Dragomán face apel la un soi de magie, căci reuşeşte să ne determine nu numai s-o «citim» pe Emma, ci şi să-i percepem universul prin toate simţurile noastre. Ne familiarizăm cu mirosurile, gusturile, obiectele care o înconjoară, cu amintirile pe care i le evocă acestea. Cu alte cuvinte, ne afundăm atît de mult în realitatea ei senzorială şi în reflecţiile legate de aceasta, încît în cele din urmă am putea ajunge să credem că «Emma sunt eu!».” (Jelenkor)