Bookaholic

Anul 1945. Claire Randall, fostă soră medicală, se întoarce din război şi pleacă cu soţul într-o a doua lună de miere. Dar o stâncă magică descoperită într-un loc misterios o transformă într-o călătoare în timp, care se trezeşte brusc într-o Scoţie măcinată de luptă, în Anul Domnului. 1743.

Azvârlită într-un alt secol de forţe pe care nu le înţelege, protagonista trebuie să înfrunte conspiraţii şi primejdii care îi ameninţă viaţa. şi îi pun la încercare inima. Destinul i-l scoate în cale pe tânărul războinic James Frazer şi Claire trebuie să aleagă între fidelitate şi dorinţă, între doi bărbaţi, între două vieţi.

Călătoarea, de Diana Gabaldon – fragment

Editura Nemira
Colecția Nautilus
Traducere de Maria Drăguț
800 p.

M-am întâlnit cu Frank la intersecţia dintre High Street şi Gereside Road şi am pornit împreună de-a lungul străzii. A ridicat sprâncenele la vederea cumpărăturilor mele.

– Vaze? a zâmbit. Minunat. Poate acum nu vei mai pune flori în cărţile mele.

– Nu sunt flori, sunt specimene. Şi tu ai fost cel care ai sugerat ca eu să mă apuc de botanică. Să îmi ocup mintea, acum că nu mai trebuie să îngrijesc de nimeni, i-am amintit.

– Adevărat, a încuviinţat el binedispus. Însă nu mi-am dat seama că voi avea verdeaţă în poală de fiecare dată când deschid câte o carte. Ce era chestia aceea oribilă cafenie şi sfărâmicioasă pe care ai pus-o în Tuscum and Banks?

– Piciorul-caprei. Bună pentru hemoroizi.

– Te pregăteşti pentru bătrâneţea mea iminentă, nu-i aşa? Cât de grijulie eşti, Claire!

Am intrat pe poartă, râzând, iar Frank a rămas în urmă pentru a mă lăsa să urc prima treptele înguste de la intrare. Brusc, m-a apucat de braţ.

– Stai! Nu cred că vrei să pui piciorul acolo.

Mi-am ridicat cu mare grijă piciorul de pe o pată largă maro-roşcată de pe treapta de sus.

– Ce straniu, am spus. Doamna Baird spală cu peria scările în fiecaredimineaţă; am văzut-o. Ce crezi că poate fi?

Frank s-a aplecat peste treaptă, mirosind atent.

– La prima impresie, aş spune că e sânge.

– Sânge! Am făcut un pas în spate pe alee. Al cui? am întrebat aruncând priviri speriate în casă. Crezi că doamna Baird a suferit vreun accident?

Nu mi-o puteam imagina pe gazda noastră atât de pedantă lăsând pete de sânge să se usuce pe treptele casei ei decât în cazul în care se petrecuse o catastrofă şi m-am întrebat pentru o clipă dacă salonul ar putea adăposti un criminal nebun, înarmat cu un topor, pregătindu-se chiar acum să sară asupra noastră cu un urlet care să ne îngheţe de frică. Frank a dat din cap. S-a ridicat pe vârfuri pentru a arunca o privire peste gardul viu în grădina vecină.

– Nu cred. O pată asemănătoare e şi pe treptele familiei Collins.

– Adevărat?

M-am apropiat de Frank, pe de o parte pentru a privi peste gard, dar şi pentru suport moral. Regiunea nu părea locul în care s-ar putea aciua un criminal în serie, însă mă îndoiam că astfel de persoane ar utiliza vreun soi de criteriu logic în alegerea decorului.

– Asta e chiar… dezagreabil, am remarcat.

În casa vecină nu părea a fi cineva.

– Ce crezi că s-a întâmplat?

Frank s-a încruntat, a căzut pe gânduri, apoi și-a bătut piciorul uşor cu mâna, inspirat.

– Cred că ştiu! Aşteaptă aici un moment.

S-a repezit afară din curte şi a luat-o la fugă de-a lungul străzii, lăsându- mă pe marginea treptelor. După câteva clipe s-a întors, luminat la faţă, având confirmarea.

– Da, asta trebuie să fie. Fiecare casă din rând a făcut.

– Ce a făcut? A primit o vizită a unui nebun ucigaş?

Glasul îmi era niţel tăios, încă speriată după ce fusesem abandonată brusc, având drept companie doar o pată mare de sânge.

– Nu, a râs Frank, a făcut un sacrificiu ritualic. Fascinant!

S-a lăsat în palme şi în genunchi pe iarbă, cercetând atent pata de sânge. Ipoteza aceasta nu suna cu mult mai bine decât cea a existenţei unui criminal nebun. M-am ghemuit lângă el, strâmbând din nas la mirosulde sânge. Era prea devreme pentru insecte, însă câteva muşte mari şi leneşe de munte încercuiseră deja pata.

– Ce vrei să spui cu „sacrificiu ritualic“? am întrebat. Doamna Baird este o credincioasă evlavioasă, şi la fel sunt şi vecinele ei. Aici nu suntem pe Dealul Druizilor sau mai ştiu eu unde.

Franks s-a ridicat, scuturându-şi firele de iarbă de pe pantaloni.

– Asta e doar părerea ta, fata mea, a spus. Nu există loc pe pământ cu mai multe vechi superstiţii şi farmece împletite în viaţa de zi cu zi ca această regiune a Scoţiei. Evlavioasă sau nu, doamna Baird crede în poveştile din bătrâni, la fel ca toţi vecinii ei. A arătat spre pata de sânge cu vârful lustruit al pantofului. Sângele unui cocoş negru, mi-a explicat el, părând încântat. Casele sunt noi, vezi? Prefabricate.

I-am aruncat o privire rece.

– Dacă ai cumva impresia că asta explică totul, mai gândeşte-te o dată. De ce contează cât de vechi sunt casele? Şi unde Dumnezeu este toată lumea?

– Probabil în sat, la cârciumă. Hai să mergem să vedem, vrei?

Luându-mă de braţ, ne-am îndreptat spre poartă şi am luat-o pe Gereside Road, înapoi în centru.

– Pe vremuri, mi-a explicat Frank în timp ce mergeam, până aproape de zilele noastre, când se construia o casă, se obişnuia să omori ceva şi să-l îngropi sub temelie, pentru a îmblânzi spiritele pământului din acel loc. Ştii vorba străveche: „El va aşeza temelia acestuia în primul născut, iar în cel de-al doilea îşi va aşeza porţile.“

M-am înfiorat la auzul citatului.

– În acest caz, bănuiesc că e destul de modern şi iluminat din partea lor să folosească găini. Vrei să spui că, din moment ce casele sunt relativ noi, sub ele nu este îngropat nimic, iar localnicii încearcă să remedieze asta.

– Da, foarte bine.

Frank părea încântat de evoluţia mea şi m-a bătut uşor pe spate.

– Din spusele vicarului, mulţi dintre localnici au crezut că războiul a fost în parte cauzat şi de faptul că oamenii au întors spatele tradiţiilor şi au uitat să îşi ia precauţiile cuvenite, cum ar fi îngroparea unui sacrificiu sub fundaţie sau arderea de oase de peşte în vatră… cu excepţia eglefinului, desigur, a mai adăugat, apelând la o diversiune. Niciodată să nu arzi oase de eglefin – ştiai asta? – pentru că nu vei mai prinde niciodată vreunul. În schimb, oasele de eglefin trebuie mereu îngropate.

– Voi ţine minte, am răspuns. Spune-mi ce trebuie să fac pentru a nu mai vedea niciodată hering şi o voi face imediat.

Frank a dat din cap, absorbit de meandrele memoriei sale, acele moment scurte de extaz scolastic în timpul cărora pierdea legătura cu lumea din jurul său, încercând să scoată cunoaşterea din toate cotloanele ei.

– Nu ştiu ce să faci cu heringul, a răspuns absent. Pentru şoareci însă, trebuie să atârni un smoc de iarbă-tremurătoare, ştii vorba aceea: „Dacă ai iarbă tremurătoare, nu ai nicio rozătoare.“ Corpuri îngropate sub fundaţie, însă… de aici vine puzderia de fantome din sat. Ştii Mountgerald, casa aceea mare din capătul High Street? Acolo bântuie o fantomă, un muncitor care a lucrat la construirea ei şi a fost ucis drept sacrificiu pentru fundaţie. Cândva în secolul al optsprezecelea; asta e destul de recent, dacă stai să te gândeşti, a adăugat el meditativ. Povestea spune că, la porunca stăpânului casei, a fost mai întâi ridicat un zid, apoi un bloc de piatră a fost aruncat de pe acest zid pe unul dintre zidari – probabil un individ antipatic a fost ales pentru sacrificiu – care a fost îngropat în beci, iar restul casei a fost ridicat peste el. Acum bântuie pivniţa unde a fost ucis. În fiecare zi, cu excepţia comemorării morţii sale şi în cele patru Zile Străvechi.

– Zile Străvechi?

– Sărbătorile antice, mi-a explicat el, încă pierdut în notele sale mentale. Hogmanay, asta e Anul Nou, Miezul Verii, Beltane şi Sărbătoarea Tuturor Sufletelor. Druizii, oamenii culturii campaniforme, picţii timpurii, cu toţii aveau sărbători ale soarelui şi ale focului, din câte cunoaştem. Oricum, spiritele sunt eliberate în zilele de sărbătoare şi rătăcesc în voie, putând face rău sau bine celor din jur, după bunul plac. Şi-a frecat bărbia, gânditor. Se pregăteşte de Beltane… în apropierea echinocţiului de primăvară. Ai grijă să fii cu ochii în patru data viitoare când mai treci pe lângă curtea bisericii.

Ochii îi sclipeau amuzaţi, semn că ieşise din transă. Am izbucnit în râs.

– Adică aş putea da nas în nas cu câteva fantome ilustre din partea locului?

– Nu ştiu, a ridicat el din umeri. Să-l întrebăm pe vicar data viitoare când îl vedem, nu-i aşa?
Şi în foarte scurt timp ne-am întâlnit cu vicarul care, împreună cu cei mai mulţi dintre locuitorii satului, era la cârciumă, sărbătorind cu o halbă de Lager and Light1 noua sfinţire a caselor. A părut mai degrabă ruşinat pentru că fusese surprins îngăduind acte de păgânism, cum ar veni, dar a ieşit din încurcătură explicându-ne că nu sunt decât nişte tradiţii locale cu patină istorică, la fel ca Purtatul Verdelui2.

– E foarte fascinant, înţelegeţi? a mărturisit el şi eu am recunoscut, oftând, cântecul învăţatului, aşa cum recunoşti cântecul sturzului.

Rezonând la chemarea unui spirit înfrăţit, Frank s-a pornit imediat să execute dansul de împerechere al academicianului şi foarte curând erau amândoi băgaţi până la coate în arhetipuri şi paralele între superstiţiile antice şi religiile moderne. Am ridicat din umeri şi mi-am făcut loc prin mulţime până la bar şi înapoi cu câte un pahar mare de brandy-cu-sifon în fiecare mână. Ştiind din proprie experienţă cât de dificil era să îi distragi atenţia lui Frank de la o astfel de discuţie, i-am luat pur şi simplu mâna, i-am încolăcit degetele în jurul paharului şi l-am lăsat acolo în lumea lui.

Despre Călătoarea

Editura Nemira începe publicarea traducerii în limba română a seriei Outlander, de Diana Gabaldon, cu romanul Călătoarea – prima parte a poveştii fascinante care stă la baza unui serial american de mare succes în toată lumea.

După mărturisirea scriitoarei aflate la debut, care era departe de a bănui succesul ce va urma, cartea a rezultat după o documentare „de modă veche”, din interesul pentru călătoria în timp şi pentru universul scoţian. Romanul a cucerit imediat publicul şi au urmat încă şapte romane în aceeaşi serie, toate bestselleruri New York Times: Dragonfly in Amber, Voyager,  Drums of Autumn, The Fiery Cross, A Breath of Snow and Ashes,  An Echo in the Bone, Written in My Own Heart”s Blood.

Seria a fost publicată în 26 de ţări și a inspirat, începând cu anul 2014, serialul de televiziune produs de Starz. Fiecare episod din primul sezon a fost urmărit de peste 2 milioane de telespectatori.

***

„O carte captivantă şi emoţionantă. care evocă impresionant ţinutul şi legendele Scoţiei.” Publishers Weekly

„Gabaldon nu doar că stăpâneşte arta detaliului, ci are şi talentul de a crea personaje memorabile sau a scrie incredibile scene de sex.” Locus

„O carte foarte palpitantă.. aventuri extraordinare, romantism, sex. O lectură perfect pentru cei care vor să evadeze.” San Francico Chronicle

Despre Diana Gabaldon

Diana Gabaldon s-a născut pe 11 ianuarie 1952, în Arizona, unde locuieşte şi astăzi, împreună cu familia. A studiat zoologia la Northern Arizona University şi biologia marină la University of California, San Diego, şi are un doctorat în ecologie. A fost profesor universitar înainte de a se dedica în întregime literaturii. În anul 1991 a debutat cu romanul Călătoarea (recompensat, printre altele, cu Romance Writers of America”s RITA Award), primul volum din seria Outlander, concepută iniţial ca trilogie. Printre celelalte scrieri ale autoarei se numără seria Lord John, precum şi povestiri apărute in antologii şi volume colective.