Bookaholic

Simona Antonescu este autoarea romanului Fotograful Curţii Regale, cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, devenit în scurt timp bestseller.

Romanul Darul lui Serafim leagă trei poveşti istorisite pe trei voci diferite, care introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naşte viteza şi încep să moară vechile convenţii sociale, într-o Românie modernă, doar în aparenţă calmă şi prosperă.

Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriaşi români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat şi figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, în concursul organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie de aristocraţi bucureşteni, cu un destin tragic, şi toţi membrii săi strînşi în jurul celor doi băieţi de vîrstă şcolară.

Ce au în comun toate aceste personaje?

Răspunsul îl ştie numai Serafim, bătrînul cerşetor cu puteri tainice care străjuieşte, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.

„Simona Antonescu are o vervă de povestaş hipnotic. Îl priveşti în ochi şi, obligatoriu, accepţi tot ce grăieşte.” (George Neagoe)

„Darul lui Serafim”, de Simona Antonescu – fragment

Colecţie: Proză
Editura Cartea Românească
Carte publicată şi în ediţie digitală
248 p.

I.

Uzinele Malaxa, pornite odinioară cu un simplu atelier de reparaţii pentru locomotive, în gara Titan, scoteau cea dintâi locomotivă românească, umplând de mândrie pe Nick. Primise un avans considerabil de la Căile Ferate Române, cumpărase maşini-unelte din Germania, adusese şi muncitori germani şi dăduse pe lângă ei tot atâţia muncitori români, care să ucenicească.

În anul acela nu lipsise nicio zi din uzină. Unui ochi străin de toate acestea i-ar fi fost greu să deosebească pe patronul uzinelor de inginerii, maiştrii ori muncitorii români aplecaţi peste umărul celor germani. Prânzul îl lua, precum odinioară în Passau şi ca în Bârladul lăsat în urmă, lângă zidurile uzinelor, la umbră, desfăşurând pe un ştergar merinde ce nu ar fi făcut pe niciunul dintre oamenii săi să se ruşineze de ale lui.

Oamenii îl urmau fără să se întrebe de ce o fac. Îşi puneau în el toată nădejdea şi aşteptau doar să ridice mâna, ca să se alinieze imediat cu toţii în spatele lui. Unii îi fuseseră alături de pe vremea când purta, la fel ca şi ei, salopetă şi îşi acoperea tot părul cu o bască. Numai încălţămintea îl dădea de gol, pantofii lui privind stingheri în jur, la toţi ceilalţi bocanci cazoni, cusuţi la cizmar de mai multe ori, peticiţi şi cu şireturile înnodate o dată în plus pe la jumătate, unde se rupseseră mai an.

Din acest motiv, apropierea dintre el şi însuşi Regele era de mare mirare celor ce îi cunoşteau pe amândoi.
De curând intrat în ţară pe uşa din dos, Carol al II-lea încălcase deja toate înţelegerile făcute pentru reîntoarcerea lui. Vechile lui isprăvi nu fuseseră date uitării. La 25 de ani, în vreme de război, Principele Moştenitor – nădejdea ţării – dezertase din unitatea sa militară şi luase drumul pribegiei, căsătorindu-se, împotriva Statutului Casei Regale, cu domnişoara Zizi Lambrino. Ba încă trimisese scrisoare precum că ar dori să renunţe la tronul ţării.

Lumea pestriţă a Bucureştilor, domnişoare de pension deopotrivă cu cuconiţe demimondene, târgoveţi şi meseriaşi, cu toţii au gustat, cu surâsuri ascunse în spatele evantaielor şi pe sub mustăţi, delicioasa faptă a prinţului, care îl apropia oarecum de ei, prin coborâre pe treapta pe care vieţuiau cu toţii. Dezertarea a trecut pe planul doi în minţile dornice de istorii amoroase ale bucureştenilor. Nimeni nu s-a oprit, la vremea aceea, ca să-i judece greutatea ori să-i prevadă efectele.

Căsătoria a fost anulată de către Parlament, iar cererea de renunţare la tron a fost respinsă. Năbădăiosul vlăstar regal a fost adus înapoi în ţară, cu interdicţie de a o mai căuta pe domnişoara Zizi Lambrino, căreia – în treacăt fie spus – i s-a stabilit, de comun acord cu domnia sa, o situaţie financiară princiară, pentru tot restul vieţii.
Tinereţea întârzia însă mai mult decât ar fi trebuit în sângele lui Carol. Măcar că legase jurăminte solemne în faţa Regelui şi a întregului Consiliu de Miniştri, principele a continuat să o vadă pe domnişoara Zizi, care anunţa, la câteva luni de zile, că va aduce pe lume un copil. A urmat din partea lui Carol cea de-a doua scrisoare de renunţare la tron.

Din fericire pentru întreaga situaţie, care scurta zilele părinţilor lui şi albea nopţile miniştrilor ţării, spre deliciul total al cuconiţelor, târgoveţilor, meseriaşilor şi al tuturor mahalalelor oraşului, şi-a făcut apariţia încă o doamnă cu un prunc de mână. Onest în focul tuturor acestor iubiri ale sale, principele moştenitor a recunoscut că pruncul este al său.

Rănită, domnişoara Zizi s-a retras dintr-o luptă ce-i cobora rangul, de vreme ce cealaltă era numai o simplă târgoveaţă ce locuia în apropierea palatului. Spre deznădejdea totală a domnişoarei Zizi, o slujnică i-a şoptit la ureche, pieptănând părul frumos al stăpânei sale şi dorind să-i aline lacrimile, că femeia este cunoscută în tot oraşul cu numele de Păsărica. Astfel, o inimă rănită de femeie a făcut ce nu au putut face Regele, Regina şi Consiliul de Miniştri: Zizi Lambrino s-a despărţit pentru totdeauna de Carol. Bucureştiul împreună cu toate marile capitale europene urmăreau aventurile cu sufletul la gură.

Ca punct final al tuturor acestora, gândind că vârsta de 28 de ani este, totuşi, mai mult decât potrivită pentru ca un bărbat să pună capăt unei anumite perioade din viaţa lui, Carol, prinţ moştenitor al României, se căsători cu prinţesa Elena a Greciei.

Prinţul Mihai se născu în acelaşi an cu încheierea căsătoriei. Toţi tinerii ofiţeri din garnizoanele de pe tot cuprinsul ţării, luând drept model pe prinţul alături de care adesea petrecuseră în anii trecuţi până la ziuă, prinseră a căuta din priviri, împrejurul lor, domnişoare demne a deveni soţii de ofiţeri. Consiliul de Miniştri îşi întoarse, în sfârşit, atenţia şi către alte probleme de stat, în afara zburdălniciilor vlăstarului regesc.

Lucrurile nu intrară însă pe făgaşul aşteptat. Adevărata perioadă neagră a familiei regale şi a ţării abia acum începea.

Despre Simona Antonescu

foto: Sorin Petculescu

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi, în anul 1969, şi a copilărit în localitatea Ţintea, judeţul Prahova. După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.

A debutat în anul 2015 cu volumul Fotograful Curţii Regale, roman care a cîştigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi a devenit în scurt timp bestseller.