Grotescul, realitatea deformată până la absurd, inutilitatea oricărei tentative de a pătrunde sensurile unei lumi agresive, tiranice, incoerente – iată numai câteva dintre caracteristicile prozei lui Franz Kafka. Nici Procesul de Kafka, roman neterminat şi publicat postum, în 1925, nu se dezice de acest fond absurd, coşmaresc, care constituie miezul realităţii descrise de Kafka în romanele şi nuvelele sale.


Josef K., protagonistul din Procesul Kafka, un bărbat de 30 de ani, funcţionar la o bancă, se trezeşte într-o dimineaţă, în dormitorul său, cu doi agenţi care îl anunţă că este arestat dintr-un motiv pe care aceştia refuză să i-l dezvăluie. Din acest punct, viaţa lui K. se transformă într-o farsă controlată de o instanţă superioară. Altfel spus, Josef K. este deposedat de propria sa viaţă – deposedare anunţată încă de la bun început prin invadarea spaţiului privat, dormitorul, de către cei doi agenţi. Personajul lui Kafka devine o fantoşă în mâinile unui păpuşar necunoscut. De fapt, identitatea păpuşarului, dacă e să dăm crezare anumitor exegeze, nu este o enigmă, în ciuda ambiguităţii textelor kafkiene.

Radu Enescu, în cartea sa despre Procesul de Kafka (Franz Kafka, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968), de exemplu, face referire la câteva astfel de exegeze. Astfel, din punct de vedere strict sociologic, Procesul „ar constitui o critică a aparatului  funcţionăresc din statul habsburgic, care intervine cu totul arbitrar în viaţa individului, nelăsându-i nici o posibilitate de apărare”. Interpretarea – care îi aparţine lui Paul Reimann –, deşi plauzibilă până la un punct, este dezavuată de către Radu Enescu, pe motiv că romanul, prin simplificare, ar fi redus la o latură a sa exterioară. Simbolistica textului kafkian, însă, nu poate fi strict redusă la această identificare:

„După Reimann, problema vinovăţiei lui Josef K. e cu totul insignifiantă, în roman nici nu există vreun indiciu că ar fi vinovat. Vinovată e instituţia, vinovaţi sunt funcţionarii superiori. Explicaţia simplifică, reducându-l la latura pur exterioară, conţinutul cărții Procesul – Kafka. Totodată, rolul lui Joseph K. – în fond, însuşi scriitorul care se autoexprimă – este minimalizat. Desigur, în Procesul Kafka denunță aparatul birocratic austro-ungar, dar e adesea voalat, nu îndeajuns de limpede, şi în nici un caz nu exprimă intenţia primordială a autorului…”.

Mai mult, Ernst Fischer vede în acest aparat judiciar autoritar şi absurd o prefigurare a fascismului. Alţi exegeţi văd, de asemenea, şi o prefigurare a ororilor comuniste: „Kafka este văzut drept un precursor al literaturii universului concentraţionar, apărută mai ales în Franţa după cel de Al Doilea Război Mondial” – după cum bine sesizează Radu Enescu în monografia dedicată lui Kafka. Totuşi, în aceste cazuri, i se atribuie lui Kafka, post factum, „intenţii care nu devin limpezi  decât din perspectiva istoriei”.

title283212204                                          Franz Kafka într-o fotografie nedatată  (sursa)

Un alt exeget, Helmut Richter, pare că se apropie, prin interpretarea lui, de miezul problemei din prozele lui Kafka: „Divergenţa dintre viaţa intimă şi exigenţele impuse de profesiune”. Joseph K., asemenea altor personaje din nuvelele lui Kafka – şi aici mă refer în special la Georg Bendemann sau Gregor Samsa din Verdictul, respectiv Metamorfoza –, este un individ preocupat doar de profesie, a cărui viaţă privată se reduce la câteva aventuri amoroase. Din această perspectivă, cele întâmplate lui Josef K. par a avea un înţeles ceva mai grav: „Josef K., ca şi Bendemann din Verdictul, n-a ştiut să-şi apere omenia de caracterul egoist şi monoton al vieţii cotidiene într-o societate retrogradă şi alienată”.

Cu alte cuvinte, „şi-a ratat posibilităţile de afirmare umană”, iar pentru acest delict trebuia să plătească cu propria sa viaţă. Josef K. nu se sinucide atunci când i se oferă această posibilitate de către cei doi călăi, tocmai pentru că îşi dă seama de vina sa, iar jocul trebuie dus, în numele expierii totale, până la capăt. Într-un dialog al lui Josef K. cu doamna Grubach, proprietara casei în care locuieşte, poate fi observată această distincţie dintre viaţa privată şi cea profesională. În viaţa sa profesională, mărturiseşte Josef K. la un moment dat, există o anume „raţiune”, care lipseşte din viaţa privată – de unde şi necazul cu cei doi gardieni apăruţi pe neaşteptate în camera sa:

„- …Am fost victima unei agresiuni, atâta tot. Dacă m-aş fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă las amăgit de lipsa Annei, dacă aş fi pornit să vă caut, fără să mă sinchisesc de ce mi-a ieşit în cale, dacă mi-aş fi luat micul dejun de data aceasta în bucătărie, dacă aş fi lăsat să-mi aduceţi dumneavoastră hainele din cameră, într-un cuvânt, dacă aş fi acţionat raţional, nu s-ar fi întâmplat nimic şi totul ar fi fost înăbuşit încă din faşă. Dar omul e atât de puţin pregătit! La bancă, de pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar fi imposibil să mi se întâmple asemenea lucruri; am la îndemână un om de serviciu, special pentru mine, şi apoi am pe birou, în faţa mea, telefonul pentru exterior şi telefonul interior. Şi vin mereu oameni, clienţi sau funcţionari, şi mai ales sunt mereu prins în iureşul muncii, de aceea am toată prezenţa de spirit; ar fi o adevărată plăcere să mă pomenesc acolo în fața unei întâmplări cum a fost cea de azi-dimineață…”.

Afectat de o tuberculoză a laringelui, Kafka s-a înfometat până în punctul în care, din cauza durerilor din gâtul dezobișnuit cu hrana, nu a mai putut să înghită nimic. Mai mult, la 3 iulie 1924, internat la Kierling, un sanatoriu de lângă Viena, Kafka s-a deconectat de la tubul de oxigen, lucru care i-a grăbit moartea. Varianta sinuciderii, iată, îi este pe plac autorului care l-a creat pe Josef K., personajul care a refuzat această variantă atunci când i-a fost propusă. În orice caz, din jocul destinului – căci păpuşarul poate fi perceput şi astfel, ca destin orb, asemenea celui din tragediile greceşti – nu se poate evada decât prin moarte, prin extincţia totală. Nu degeaba Kafka i-a cerut prietenului şi editorului său, Max Brod, să-i pună pe foc toate textele.

Procesul, asemenea tuturor prozelor lui Kafka, ilustrează atât drama umană, individuală, cât şi drama universală a unei lumi crepusculare, aflate în declin. Drama individului e mereu legată de cea a lumii în care trăieşte. În fapt, influenţa reciprocă – un proces dinamic şi, în aparenţă, absurd – dintre cele două lumi este surprinsă, în mod grotesc, angoasant – ceea ce trimite la curentul expresionist al vremii – de Franz Kafka. Probabil Nabokov avea dreptate să-l considere cel mai mare scriitor german al secolului al XX-lea:

„Poeţi ca Rilke sau romancieri ca Thomas Mann sunt pitici sau sfinţi de ghips în comparaţie cu el”.

Franz Kafka, Procesul, traducere de Gellu Naum, Editura Rao, Bucureşti, 2013, 288 p. 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Pingback: 50+ cărţi de citi într-o viaţă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *