Bookaholic

Ne-am bucurat să putem vorbi cu Ioana Nicolae, o scriitoare care ne place foarte tare, autoare atât a unor volume de proză, cât și a mai multor cărți de poezie, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Am vorbit cu Ioana Nicolae despre cărțile sale, despre copilărie și literatura pentru copii dar și despre clișeele legate de literatura scrisă de femei și despre cum e receptată ea. 

O pasăre pe sârmă este, poate, cel mai important volum al dumneavoastră. Volumul, în linia tuturor cărților dumneavoastră, debordează de sensibilitate. Chiar și atrocitățile perioadei de tranziție sunt prezentate fără tragism resentimentar, fără dinți încleștați. Cum se explică detașarea și poezia de care personajele dumneavoastră feminine dau dovadă? Credeți că feminitatea este un univers al combativității liniștite, așezate sau este aceasta doar o marcă a scriiturii dumneavoastră?
Am spus în varii ocazii că O pasăre pe sârmă este romanul meu cu intenție, romanul meu așezat într-o formă prestabilită, picarescă, cu structură narativă clară, cu personaje și cu situații dominant epice. Personajul central, Sabina, o fată de 19 ani, trece prin tranziția primilor ani post-revoluționari încercând să se descopere și să-și construiască întrucâtva viața.

Că în marea fotografie care este cartea – apar medii diverse, de la cele studențești până la cele ale fetelor angajate pe post de manechin viu în vitrine sau care lucrează la negru în primele fast-fooduri (scumpe și selecte la vremea aceea) apărute în București – silueta Sabinei este aproape sfâșiată de fundal, că povestea de dragoste este un schelet mai curând friabil, decât unul care să susțină o lume, mi-am dat seama încă înainte să ajung la jumătatea volumului.

Deși n-am plănuit niciodată să scriu un roman de atmosferă, până la urmă exact asta am făcut. Poate de aceea am avut mesaje de la cititori care îmi transmiteau că citind despre deambulările prin viață ale Sabinei și-au limpezit ei înșiși porțiunea aceea de istorie. Și, prin asta, o parte a biografiei proprii. O pasăre pe sârmă e în curs de traducere în Serbia și sunt foarte curioasă dacă va avea o receptare similară celei de aici.

În ceea ce privește importanța ei în scrisul meu, aceasta este o altă poveste. Sunt o autoare care „aleargă” în mai multe genuri deodată, fiindcă în poezie respir cu ușurință (în vara aceasta, de pildă, am lucrat susținut la un volum de versuri), în proză am câte două, trei viitoare cărți în cap, iar în literatura pentru copii e vorba de bucurie și de întoarcere în trecut. Iar feminitatea?! Nu știu. Cred mai degrabă în râul liniștit, care strânge aluviuni, se poticnește, dar undeva tot ajunge să se verse în mare, decât în uraganul care face ca un fluviu să curgă invers, vreme de-o zi, în propria matcă.

Cerul din burtă deschide drumul către o nouă modalitate de receptare a feminității și a nașterii în literatura română. Pare a fi mărturia femeii-autor care-și cere cu toată puterea dreptul la existență. În ce fel ați mizat pe această carte?

Cerul din burtă e o carte sferică și, prin asta, întoarsă spre sine. E ca un fruct exotic, apărut brusc într-un pom obișnuit, la marginea drumului. Dacă treci pe lângă el fără să-l vezi, nu-l vei mai găsi a doua oară. Și, cum cel mai adesea ne grăbim, uităm să ne mai ridicăm privirea. Eu nu doar că l-am zărit, ci l-am și cules încă înainte să-mi dau bine seama ce e. Nu-mi venea să cred că intraserăm în mileniul al treilea, iar în țara mea încă nu se scrisese aproape nimic despre cum e să fii însărcinată.

Nu puteam să las miracolul și magia să-mi scape. Mi-am ordonat, prin urmare, zilele într-un caiet, încercând să desfac experiența de cât mai multe dintre straturile ei suprapuse aidoma foilor de ceapă. Din acest text primar a ieșit un volum hibrid, de graniță, în care poezia se coalizează cu proza, tocmai pentru a prinde cât mai mult din fețele unui subiect atât de volatil. Aș mai adăuga că atunci când am structurat cartea eram convinsă că poezia încă nu s-a rătăcit și că are încă destule căi ascunse prin care să ajungă la cititori.

Nu știu dacă am avut destulă putere pentru asta, dar după ce Cerul din burtă a ieșit în lume m-am simțit puțin mai liberă. De-acum puteau să se aștearnă alte tușe peste temă, puteau să apară cărțile despre… paternitate, puteau să se închipuie poemele ființelor nenăscute sau abia născute. Cerul din burtă devenise un nod, nu de căi ferate, ci de viitoare cărți semnate de alți autori.

Ce mă frapează cel mai mult la personajele dumneavoastră este sensibilitatea neîncrâncenată, lipsită de răzbunare, care acceptă împăcată căile vieții. În ce măsură sunt ele autentice într-o societate din ce în ce mai agresivă cum este cea în care trăim?

Doar o mică parte a personajelor mele sunt așa cum spuneți dvs. O carte este, până la urmă, oricât de tare am restructura prin violentare realitatea, tot mimesis, vorba lui Erich Auerbach. Dacă în ea nu există o schemă care să se plieze pe experiențele noastre, e foarte greu să o recunoaștem ca produs literar viabil – poate de aceea multe texte strălucitoare suprarealiste, ca să dau doar un exemplu, sunt încă pe piedestalul lor, însă într-un muzeu în care nu intră decât rafinații.

Scrisul este pentru mine, oricât de simplist ar părea, transmitere de informație. Nu monologhez, pentru că vreau să dialoghez, vreau să le spun și altora ce văd de pe cărarea care mă duce prin  lume, chiar dacă unii îmi aud vocea ca pe un strigăt, iar alții, cei mai mulți de fapt, n-o percep nici măcar ca pe o șoaptă. „Sunt doar un om, aici, în secolul douăzeci și unu, între începutul și sfârșitul vieții; iată ce înțeleg eu din asta…” ar putea fi fraza introductivă a fiecărui volum, de versuri sau de proză, pe care l-am scris.

Că am un trup de femeie, că timpul hârtiei – și al literei scrise – e mai șifonat ca oricând, că ne specializăm în cultivarea unor creiere care nu mai au răbdare, că lumea românească este cronic misogină și încă multe altele îmi influențează, fără îndoială, literatura. Dar, totuși, nu mi-o modifică substanțial. Fiindcă sunt un simplu om, cum am spus, un om prea puțin interesat de ideologie, care însă se ascultă și se aude, luptându-se din răsputeri să-și trimită mesajele.

Cum ați putea cataloga literatura scrisă de femei din România? Se poate vorbi realmente despre așa ceva sau este doar o încercare de a susține o teză pentru care sunt prea puține argumente?

E o întrebare care mi se pune destul de des, iar eu de fiecare dată simt nevoia să dezambiguizez sintagma de „literatură feminină”. Dacă tot m-am pomenit într-un ghetou – al autoarelor, desigur –, atunci trebuie să privesc cu atenție în jur și să le explic și altora cum stau lucrurile.

Fiindcă dinafară, de după gardul țarcului,  nu?, „literatura feminină” a fost asociată inițial (adică acum puțin mai mult de un secol, când au început să apară la noi primele texte semnate de femei) cu pudoarea, imaturiatea (estetică, dar și psihologică, că doar sexismul nu e recent, ci la fel de vârstnic ca lumea), cu lirismul diluat, cu metafora facilă, ceea ce n-are cum să ducă la ceva serios, deși cei mai mulți autori bărbați ai acelor vremi scriau exact la fel – de la Bolintineanu la Alecsandri.

Azi, paradoxal, „literatura feminină” se învecinează cu isteria, exprimarea deșănțată a afectelor, aculturalismul, ceea ce, iarăși, n-are cum să convingă niciun cititor rezonabil. Că nu se ia în seamă minimalismul dominant în poezia ultimelor două decenii – practicat deopotrivă de autori și de autoare –, că, în proză, nu e rușinos să scrii Pizdeț, fiind bărbat, dar e reprobabil să publici Legături bolnăvicioase (cum?! o carte cu lesbiene?!), fiind femeie, chiar dacă tehnica ta literară este una de invidiat, asta arată niște prejudecăți și, prin ricoșeu, vicii grave de receptare. Prin urmare, literatura română nu prea are nevoie de ce se scrie în țarc – nu?

La o anchetă recentă a unei reviste literare au răspuns câteva zeci de „specialiști”, de la critici și universitari, la cronicari literari conjuncturali sau blogeri. Alegând cele mai bune volume ale ultimelor decenii în mai multe genuri, aceștia n-au găsit nici măcar o scriitoare care să merite un amărât de loc pe podium. Ce importanță are că Ioana Pârvulescu sau Simona Popescu sunt autoare reper, care se studiază în manualele școlare? Cine mai citește Exuvii sau Viața începe vineri – dintre cronicarii literari, vreau să zic, că volumele amintite, se știe, sunt cărți cult pentru foarte mulți cititori –, câți dintre ei au răsfoit măcar Ana Maria Sandu sau Cecilia Ștefănescu, Ioana Bradea, Svetlana Cârstean sau Ruxandra Cesereanu? Și, mai mult, de ce să fi luat în seamă autoare ca Nora Iuga, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Marta Petreu, Gabriela Adameșteanu, Gabriela Melinescu și multe altele care au publicat cărți excelente în ultimii douăzeci de ani?

V-ați orientat și către literatura pentru copii. Ce ne puteți spune despre această experiență?

A fost o experiență foarte bună și una foarte rea în același timp. Am scris Aventurile lui Arik, pentru că mi-am dat seama, având eu însămi un copil, că în librării nu se mai găsesc absolut deloc cărți românești pentru cei mici. Iar de cărțile străine, adică acele traduceri care au colorat vitrinele înlocuind aproape complet textul cu imaginea, nu era prea mare nevoie în formarea băiețelului meu. Am început cartea la Viena, unde am locuit un an, și unde puteam răsfoi volume minunate pentru cei mici.

Scriind-o, am descoperit că mă întorc spre mine însămi, spre ființa ascunsă, care nu se vede niciodată în oglindă, fiindcă suprafața este ocupată de cu totul altcineva. L-am trimis pe micul meu erou în căutarea fraților, fiindcă și mie îmi era foarte dor de frații mei, cei unsprezece, împrăștiați prin lume. L-am pus să depindă de Timp, fiindcă și noi, într-un fel nefericit, locuim doar sub Timp.

Am scris o feerie în versuri rimate și ritmate, fiindcă acest gen de poezie, desuet pentru cei mari, e ca un foc de artificii pentru cei mici. Găsisem, aproape din întâmplare, breșa care să-mi permită jocul cu prozodia, pe care nu-l mai puteam exersa – sub presiunea vârstelor culturale nu se mai poate scrie astăzi rimat – în cărțile mele obișnuite. Am migălit, așadar, cu multă bucurie lumea lui Arik.

După ce-am publicat cartea, am fost sigură că personajele mele au un drum sigur în față. Când o fetiță de cinci ani mi-a trimis o înregistrare cu ea spunând pe de rost capitole întregi din volum, n-am mai avut nici o îndoială. După aceea, însă, am scris o continuare – cumva cerută de un editor – Arik și mercenarii, care nici până azi nu a fost publicată. Stă cuminte în sertarul meu, mai ales de când s-a resemnat că băiatul meu a crescut prea mare ca s-o mai iubească necondiționat – am scris-o pentru el, fiindcă îndrăgea ghicitorile și suferea pentru fiecare jucărie pierdută. În ultimii patru ani nu s-a publicat aproape nici un titlu original autohton pentru copii.

Dacă n-ar fi scos Editura Arthur Care-i faza cu cititul? și Ce poți face cu două cuvinte– volume al căror public țintă vizează totuși copilul de gimnaziu – am fi în cel mai trist deșert cu putință. Fără carte pentru copii de bună calitate, nu vei crește niciodată cititori adulți pasionați. Fără carte românească pentru copii, ne vom globaliza ca și cum n-am fi avut niciodată o identitate culturală.

Pe lângă Aventurile lui Arik, v-ați implicat și în proiectul celor de la Editura Arthur, scriind proze pentru cele două antologii publicate până acum în colecția „Cărțile mele”. Care credeți că este impactul real al unor cărți pentru copii scrise de autori contemporani într-o lume în care cei mici sunt tentați cu atât de multe alte ocupații mai puțin dificile?

Lucrez de câțiva ani cu elevi de ciclu primar și gimnazial (la Școala Little London, dar și la Școala Hermann Oberth din București), încercând să le ofer cât mai multe unelte care să-i transforme în iubitori ai lecturii. Am „construit” niște cluburi de literatură română pentru copii unde cei mici vin cu aceeași bucurie cu care s-ar duce la ultimul film 3D. Dacă n-aș fi reușit, aș fi spus că lumea din jur e de vină.

Reușind însă, spun tot că lumea din jur e de vină: învățământul – batjocorit în primul rând de câte un ministru care ar trebui să știe unde duce un viitor fără educație –, acei părinți care consideră că reușita înseamnă doar bunurile materiale  –, acei profesori care nu-și mai fac de mult meseria, dar, mai ales, modelele siderante pe care le oferim noi, ca societate, copiilor noștri. Zapați într-o seară pe toate canalele de televiziune și notați pe o foaie numele celor care ocupă ecranul. După ce opriți aparatul, citiți-le cu glas tare! Ei bine, tocmai i-ați numit pe „eroii” noștri de azi.

Ați fost de curând și în tabăra de creație a copiilor care vor fi publicați în volumul Ce poți face cu două cuvinte – Secțiunea Junior. Cum vi s-au părut membrii acestei noi generații și care vi se pare a fi direcția către care se îndreaptă literatura de mâine?

Această tabără în care am cunoscut douăzeci de copii foarte talentați mi-a întărit credința în forța pe care încă o are literatura. Am descoperit acolo că se pot face cât trei, patru ateliere de scriere creatoare pe zi cu același entuziasm și cu aceeași bucurie nedisimulată. Participanții doreau să fie creativi, originali, voiau să știe cât mai mult despre arta în care intraseră fără să simtă deocamdată bine orientați. Am ascultat acolo pagini scrise de copii pe genunchi în mai puțin de jumătate de ceas, mai bune decât multe texte ale unor autori consacrați.

N-am nici o îndoială că volumul Ce poți face cu două cuvinte – Junior nu va fi o picătură într-un ocean, ci mai curând o fântână într-un loc unde aproape că a secat apa. Faptul că Editura Arthur a inițiat un astfel de concurs, organizând apoi și o tabără de creație pentru câștigători mi se pare absolut remarcabil. Sper să fie acel pas înainte care să se ceară continuat imediat de alți pași. Cartea pentru copii se cere resuscitată neapărat.