Bookaholic

Aveam 16 ani când am citit Jocul lui Ender și m-a spulberat. Când ești adolescent, e drept, e ușor să te spulbere tot felul de chestii – dar și acum, încercând să-mi adic aminte despre ce era vorba în cărțile din teancul de SF-uri pe care le-am consumat în perioada aia, fără discernământ, din majoritatea îmi amintesc doar idei vagi, scene aleatorii – și asta în cel mai bun caz. Dacă mă întrebați despre ce e vorba în Valurile timpului de John Brunner n-o să vă pot spune nici atât.

Însă Jocul lui Ender mi-o amintesc surprinzător de bine. Anumite scene îmi sunt încă înfipte în cap cu detalii, iar sentimentul pe care l-am avut în final, când tot ceea ce înțelesesem eu până atunci din carte s-a întors cu fundul în sus, e la fel de proaspăt.

Însă filmul, deși e, cel puțin aparent, fidel cărții, și nu-i neapărat un film prost, nu cred că-mi va rămâne în cap prea mult timp de acum încolo.

Jocul lui Ender e, așa cum probabil știți cu toții deja, povestea unui băiețel, Andrew (Ender) Wiggin, care se transformă pe parcursul poveștii într-un geniu militar, unica speranță a omenirii într-un război cu niște creaturi cu multe picioare și inteligență avansată, care, cu 50 de ani înainte, atacaseră Pământul cu scopul de a-l transforma într-o colonie, și fuseseră extrem de aproape de a reuși.

Am așteptat filmul cu destul de multă nerăbdare. M-am bucurat de el. Dar când s-a terminat nu eram prea sigură dacă mi-a plăcut cu adevărat, deși în sală s-a aplaudat.

Asa Butterfield, în rolul lui Ender, e minunat. L-a interpretat pe puștiul geniu militar exact așa cum mi l-am imaginat și eu: un copil precoce, maturizat artificial, singuratic, forțat să învețe să conducă, în loc să se bucure de prieteniile și spiritul de gașcă specifice unei copilării normale, un echilibru perfect de compasiune și agresivitate (așa cum este descris în film).

Apoi, filmul urmează povestea destul de îndeaproape, ceea ce s-a păstrat din carte a fost esențial, iar scenariul nu se împrăștie în mai multe direcții decât e cazul.

Și, pentru că vorbim de science fiction, da, mi-au plăcut efectele speciale. Arătau bine, și, deși au fost folosite suficient de mult încât să ajungă să irite (aproape trei sferturi din film se petrec în diverse spații virtuale) – nu m-a deranjat în mod special abundența lor.

Așa că m-am tot întrebat: de ce nu pot să spun, simplu, că Jocul lui Ender mi-a plăcut? Pentru că, am decis mai târziu gândindu-mă tocmai la prestația actoricească excelentă a lui Asa Butterfield, romanul lui Orson Scott Card este despre un băiețel care ajunge să poarte pe umeri responsabilitatea unei întregi rase. Și trebuie să spele păcate pe care n-a avut de ales decât să le comită.

Filmul este despre un război. Ender e acolo doar ca o virgulă, printre nave și proceduri militare, chiar dacă e personajul principal. Butterfield ține în spate tot filmul, e forțat să transmită toate lecțiile pe care romanul le predă, în timp ce restul filmului stă degeaba. Valentine e unidimensională (chiar dacă Little Miss Sunshine se străduiește), Peter e aproape inexistent (și cine a citit romanul știe câtă importanță are el în viața lui Ender și pentru concluzia romanului), iar perspectiva din care e spusă povestea e atât de detașată de cea a personajului principal, încât ajunge prea puțin la tine, ca spectoator, din ceea ce simte, gândește și calculează Ender. Se insistă mult pe faptul că e un bun strateg – dar firea lui hiperempatică, cea care îl ajută constant să câștige e adusă în discuție doar tangențial, povestită, dată mură-n gură.

De fapt, cred ca dacă ar fi să rezum principala problemă a filmului într-o frază, aș concluziona că spune prea mult și arată prea puțin. Filmul trebuia să te conecteze direct la perspectiva lui Ender. Trebuia spusă prin ochii lui. Și atunci finalul ar fi avut cu totul alt impact.

Așa, am senzația că cine n-a citit cartea nu rămâne decât cu o povestioară YA cu un twist în final despre un băiețel viteaz care, împreună cu prietenii lui simpatici și puțin excentrici, trebuie să salveze rasa umană de niște gândaci (de altfel, ca fapt divers, Formics chiar așa erau traduși în versiunea pe care am citit-o eu, apărută în colecția Nautilus la Nemira acum mulți ani). Un film cu buget enorm, CGI galore și profunzimea emoțională a unei cizme. Un film fără suflet.

Iar romanul lui Orson Scott Card pune probleme mult mai profunde, despre umanitate și cum uneori oamenii sunt cei cu adevărat lipsiți de ea. Despre diversele justificări morale ale războaielor și a actelor comise în timpul lor. E o poveste complicată, bogată în semnificații, pe care filmul a simplificat-o pentru consumatorul de popcorn de mall.

Iar mesajul lui Card e cu atât mai evident în continuările romanului, restul poveștii lui Ender (pentru că volumul despre care vorbim nu este decât primul dintr-o saga lungă), care aduce în discuție în mod constant problema comunicării între specii, umanitatea ființelor non-umane și sacrificiile pe care trebuie să le facă individul pentru supraviețuirea speciei.

Ăsta e motivul pentru care vă recomand cu căldură romanele. Sunt excelent scrise și se citesc cu lăcomie, în porții mari (mie mi-au ocupat toate pauzele și orele de matematică din clasa a unșpea).

Însă filmul cred că o să-l aveți ocazia să-l vedeți destul de curând într-o sâmbătă dimineața, pe proteve sau ceva, pe la zece așa, între desenele animate și știrile de prânz. Ok, sunt rea. O să fie sâmbătă seara 🙂

Dar tot e nedrept pentru roman.

———-

Alte comentarii aleatorii:

Mă întreb dacă se vor ecraniza și celelalte părți.

Pe Hailee Steinfeld noi am pariat de mult pentru un rol în Jocul lui Ender, cu mult înainte să înceapă zvonurile apropo de distribuție. Dar ne-o imaginam în rolul lui Valentine 🙂

Tot ca fapt divers, ansiblul, dispozitivul de comunicare interstelară folosit în film, este un concept folosit pentru prima oară de Ursula K. Le Guin, în romanul Lumea lui Rocannon, despre care v-am povestit și noi. 

———

Sunt curioasă: cei care n-ați citit cartea, dar ați văzut filmul, cum vi s-a părut?