Asumarea scrisului ca soluție a supraviețuirii în fața disperării capătă la Radu Cosașu forme care desfată. Inteligența, sensibilitatea, subtilitatea ironiei, puterea sincerității, conexiuni ori sugestii mustind de arome și o expresivitate cruntă – asigură o savoare teribilă a lecturii.
Volumul II din seria Operelor publicate la Editura Polirom – O viețuire cu Stan și Bran. Sonatine -, impresionează prin substanța și perspectiva viețuirii prin arta cinematografică și nu numai, căci în fiecare pagină filmul, literatura, muzica și viața trăită se fac una, împrumutându-și esențele și formele: „Viață și roman, carte și existență, ficțiune și realitate, literă scrisă și gest viețuit sunt una, n-avem răscruci, n-avem frontiere, drumul e larg, fastuos și unic – viața, dacă nu e ca în romane, n-are sens”. Tărâm coagulant, protector, plin de secrete și trucuri existențiale, dar și spectaculos, arta nu poate fi decât germinatoare, insinuându-se inepuizabil în viață.
Evocând întâmplări din copilărie, Radu Cosașu își poartă cititorul înspre momentele care au declanșat apariția cuvântului ca unealtă de viață. Scrisul lui Cosașu e răsărit din teamă, din nevoia de apărare, de independență, din nevoia de putere asupra celorlalți, forța vorbelor fiind probată mai întâi asupra copiilor din jur, în rândurile cărora creează astfel dependență, precum poveștile Șeherezadei. „Cred că cinefilul s-a născut în copilul acela la filmul (cu Stan și Bran, desigur) unde s-a speriat grozav că mașina de pe pânză va coborî în sală și-l va călca. Cinefilul s-a născut cu acel zbieret la imagine, în fața unei mișcări nebune și nesăbuite. Nimic nu se poate naște fără strigăt de durere, groază și uimire, de la dințișorii de lapte până la cântecul de moarte, de dragoste și revoltă” – mărturisește autorul. Acest amestec al fragilului și al tragicului din instantaneele pe care Radu Cosașu le culege din lume și din literatură sau film au dat unul dintre cele mai frumoase cuvinte inventate în limba română: fragic, cuvânt ce stă neobosit în spatele viziunii cinematografice a lumii hrănite din căutare, uimire, derută, contrariere, revelație și frumusețe.
Felul în care Radu Cosașu „se uită” la filme este molipsitor și nu poți decât să privești cu jind viața crescută în jurul lor. O viață a senzațiilor și a revelațiilor nesfârșite, amestec sănătos de tragic și comic (divinizate și omenite simultan), în care plăcintele, de plidă, nu se lasă savurate fără cronica filmului din reviste. Chit că uneori cronicile îi taie pofta de plăcinte. Viața și arta se preschimbă într-o filmare combinată, iar sufletul nu are de ales și devine și el cinematografic. Tensiunea dintre viața filmelor și propria-i viață presupune deopotrivă eliberare din corsetul existenței și reper al viețuirii.
Din filme învață dulceața păcătoasă a vieții. Cinemaul lui Godard e frumosul, o altă ordine a vieții, o altă ordine a imaginii, deci a decupajului. Deci frumusețea vieții stă în decupaj. Eternitatea este sau trebuie să fie, însă, a uimirii:
„Dar cine ți-a spus, iubito, că există filme eterne? (…)
totul nu-i cât durează, ci cât
ne stă bine, așa cum și-o sobă trebuie să-i vină bine
unui om, ca un ciorap bun și uscat, ca o romanță în care
s-au ofilit toți trandafirii, cu Greta Garbo și o
pianină mecanică în rolurile principale. Nici un
trandafir nu se întreabă cât va dura. Eternitatea –
dacă există – constă în lipsa acestei întrebări
în fiecare grădină de om și de film […]
cred în eternitatea
uimirii. Când vei înceta să-mi îmbraci ciorapii?”.
Ca și Marin Preda (ale cărui însemnări legate de vizionarea primului film îl marchează puternic), Radu Cosașu vede în film un „amic al orbului” din fiecare, o artă bulversantă, până la împleticire, prin realism și neadevăr deopotrivă, un „neverosimil” care răstoarnă și se împacă cu tot ce-i „ca de obicei”.
Filmele nu sunt receptate sub aspectul tehnicilor cinematografice, ci ca lume, ca viață. Absolut uimitoare este privirea lui Radu Cosașu când vine vorba de a intui miezul unor scene. Chipului filmului este cu consecvenţă întors spre lume. Așa stând lucrurile, viața de cinefil devine viață de zi cu zi, iar formulările sale mereu surpinzătoare lasă libere din plasa cuvintelor taine omenești, prea omenești, adunând semnificații rătăcite sau încă neivite: „Fiecare are un Don Quijote al său, fiecare are un Sancho Panza al său cu care, înhămându-i la caleașca spiritului său, pleacă dimineața la slujbă, muncește, trăiește, ascultă Neterminata și moare. Mitul e încăpător, vast, enorm cât balena lui Iona. Locuim în el, locuiește în noi”. Între preferați, alături de Stan și Bran, stau Popeye și Olivia, căci: „Moderni, mereu «la zi», străini de dulcegăriile lui Walt Disney și de paradisul lui frumușel, Popeye și Olive transfigurează pocitul și violența, asumate și trăite cu ochii deschiși, în frumos și mișcare blândă, de vis, de basm. Și invers. Vâjâielile și vertijurile lor sunt delirante, punând în disuție – ca la orice geniu – lumea, obiectele ei, ierarhia și ordinea lor. Realitatea e o humă care se modelează aiuritor și șuierător. Resortul ritmului nebun în care se desfășoară melocomediile lor e imediatul. Realul e imediat sfidat, stricat și schimbat. Dacă Popeye urlă că-și face rivalul tirbușon, piciorul i se înnoadă pe dată și în consecință […]. Iar toată această frenezie suprarealistă se desfășoară sub semnul divin și criptic al spanacului. Metaforă de Anaximene umblând printre fenomene, spanacul lui Popeye e una dintre cele mai durabile mori de vânt inventate de cinematograf”.
Bibliografia imagistică umple pustiul și haosul cotidian. Greta Garbo devine cântec de leagăn, de la Humphrey Bogard păstrează un balonzaid – balonzaidul din Casablanca, un balonzaid spre singurătate. Godard îi schimbă destinul. Și din toate filmele e de păstrat orice, totul: „zburdălnicia și disperarea, vina și inocența, teama și curajul impudic, dezgustul și bucuriile, plăcerea și electrocardiograma, miza și iluziile, jocul și nenorocul”.
Radu Cosașu ne demonstrează cu o consecvență încrâncenată, deși nu are aerul, că nu se poate crea decât trăind și jucându-te puțin cu viața, dând jocului, ca Dostoievski, lumină: „expurgându-l de orice patimă murdară pentru a-l face metaforă curată și plină a vieții, a sănătății care e confundată cu puterea solară de a suporta și a converti în energie a nădejdii întrebările chinuitoare ale pierderilor”.
RADU COSAȘU, Opere II, O viețuire cu Stan și Bran. Sonatine, Prefață de C. Stănescu, Polirom 2009
