O poveste dintre un El şi o Ea care nu pot trăi nici împreună, nici despărţiţi, o poveste de dragoste… cu năbădăi – în această atmosferă incendiară, că tot venea vara, şi-a încheiat stagiunea Teatrul de Comedie, unde Vlad Cristache a avut premiera cu spectacolul Crize, după un text al lui Mihai Ignat. După ce a montat cu succes la Brăila două spectacole, Peer Gynt, după Ibsen (pentru care a şi fost nominalizat, în 2011, la Premiul Uniter pentru Debut), şi Poveşti de familie, după Biljana Srbljanović, tânărul regizor a schimbat şi oraşul, şi registrul, alegând un text al unui autor român contemporan, o „dramă sau comedie cu geometrie variabilă”. O dramă sau o comedie, depinde cum vrei să o priveşti, Crize este un tip nou de provocare pentru Vlad Cristache, care, până acum, s-a orientat mai degrabă către texte „grele”, cel mai recent spectacol al său oferindu-i posibilitatea unui alt mod de abordare teatrală: punerea în scenă a unei situaţii bazate în mare parte pe comedia de limbaj.Cu un dialog spumos, alternând ironia şi comicul, textul lui Mihai Ignat nu este la prima montare, având deja o istorie: mai întâi, în 2004, a fost spectacol radiofonic, la Radio BBC Londra, sub titlul Crises or Another love story, în regia lui Claudine Toutoungi, cu Lia Williams şi Peter Capaldi, în 2005 la Radio România Cultural, în regia lui Gavriil Pinte, cu Ada Simionică şi Ion Grosu; în 2006, a fost pus în scenă la Teatru 74, Tîrgu-Mureş, în regia lui Nicu Mihoc, cu Cosmina Lirca şi Alex Frânceanu, apoi la Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, în regia lui Traian Şoimu, cu Costina Ciuciulică şi Mihai Marinescu, la Timişoara, dar şi la Katowice, în 2011, în regia lui Hubert Bronicki, cu Hubert Bronicki şi Kinga Kaczor.
Un dialog vivace şi spiritual, aşa cum este cel din Crize, are nevoie de doi actori care să reuşească să menţină ritmul, iar Vlad Cristache i-a ales ideal: Smaranda Caragea întruchipează perfect o Ea de cele mai multe ori isterică, nevrotică, iraţională, impulsivă, iar Marius Gîlea, un El care, iniţial, este nesigur şi uneori timorat.
Scena de debut, când cei doi se trezesc dimineaţa în acelaşi pat, fără a-şi aminti cum au ajuns acolo, conţine, in nuce, toate coordonatele ce vor defini relaţia lor: Ea – vulcanică şi emoţională, El – stângace şi timorat, dar fără a reuşi să-şi stăpânească în mod real pornirile sale fireşti, de a lua lucrurile mult mai relaxat decât ea. Încă de la început, cei doi sunt conturaţi într-o antiteză simbolică pentru modul în care va decurge relaţia lor: Ea se frământă de disperare că s-a trezit în pat cu un străin, El consideră că nu e un capăt de ţară, Ea plânge când se gândeşte că şi-a înşelat iubitul, El izbucneşte în râs la ironia situaţiei, căci şi el are o iubită.
Dacă Ea este, de la începul până la final, o pasională care trece din râs în plâns şi de la reacţii drăgăstoase la răceală, el ajunge abia treptat să nu-şi mai cenzureze adevăratele gânduri şi păreri, după ani întregi în care este adus la limita exasperării:
O, superbii tăi sîni de-acum zece ani…! Ce patetici sînt acum!/ Şi fundu’ ăla care-ţi tot creşte…/ Şi sensibilitatea de prinţesă! Prinţesa-bob-de-mazăre!”
Nu vă închipuiţi însă că ea se lasă mai prejos: îi reproşează „burta de bere”, neîndemânarea lui la dans, părul din nas, ceara din urechi etc. Şi, oricât de plictisiţi ar părea, oricât de iremediabile se conturează certurile lor, întotdeauna găsesc drumul înapoi, prospeţimea care încă există, sub straturile de oboseală şi enervare. O relaţie care începe crizat şi evoluează pe aceleaşi coordonate. Şi totuşi, ceva îi ţine alături pe aceşti doi oameni, ceva care nu este obişnuinţa şi nici plictiseala.
De apreciat, aşa cum am văzut în toate spectacolele lui Vlad Cristache, decorul nu este neglijat, fiind adaptat fiecărei scene şi, în unele secvenţe, când cei doi nu-şi vorbesc, obiectele par a avea misiunea de a continua povestea – cum se întâmplă în momentul când El şi Ea decid să se despartă: o scenă derulată în tăcere, în care Ea taie în două, cu cutterul, folia care simboliza casa lor. La fel, una dintre cele mai reuşite scene este cea în care se bat cu pernele, iar fulgii se împrăştie peste tot – cea mai sugestivă imagine pentru incredibila forţă de regenerare pe care o are relaţia lor.
Crize e genul de text (şi de spectacol) ce nu-şi pierde din prospeţime şi din actualitate, căci, deşi nu prezintă o poveste extraordinară de dragoste – să nu vă aşteptaţi la Romeo şi Julieta –, este cu atât mai mult ancorat în real, este, aşa cum spunea Mihai Ignat, „piesa iubirilor fiecăruia dintre noi, iar nicidecum a iubirilor excepţionale, fenomenale, senzaţionale. Şi tocmai de aceea e piesa adevăratelor noastre iubiri”.
El: Marius Gîlea
Ea: Smaranda Caragea
Regia: Vlad Cristache; Scenografia: Vladimir Turturica
