Am ascultat pentru prima oară Pink Floyd pe la începutul anilor ’90, când furam casetele fratelui meu mai mare și le puneam la un casetofon amărât. Atunci am dat și peste “The Dark Side of the Moon”, unul din albumele mele preferate, care pe 24 martie împlinește 40 de ani de la lansarea în Marea Britanie (în SUA a fost lansat pe 17 martie, același an 1973). Nu știu de ce l-am preferat atunci zecilor de albume din bibliotecă.
Nu eram la vârsta la care să fiu în stare să compar un album cu altul dar cu toate astea îl alegeam întotdeauna pe cel cu copertă întunecată sperând ca dincolo de negrul acela intens să găsesc ceva minunat. Și găseam. Sunetele acelea halucinante – despre care mai târziu am aflat că sunt un mixt de rock psihedelic, jazz și blues – mă făceau să plutesc.
Nu știam eu pe-atunci că versurile profunde, filozofice de pe “The Dark Side of the Moon” – ce definesc, de fapt, toată muzica Pink Floyd – sunt despre trecerea timpului, despre conflicte, lăcomie, lucruri banale de fiecare zi, despre moarte și despre diamante. Mai exact despre deteriorarea stării mentale a lui “Syd” Barrett, diamantul lor neprețuit (“Shine On You Crazy Diamond“), liderul inițial al trupei, pe care a fondat-o în 1965 împreună cu Nick Mason, Roger Waters și Richard Wright, și pe care a părăsit-o în 1968 în urma unei căderi nervoase cauzată de consumul excesiv de droguri.
Nu știam nici că “The Dark Side of the Moon” (al optulea album de studio al trupei) este un album concept, ca multe altele de-ale lor (ex: “Wish You Were Here”, din 1975) și nici că piesele au fost scrise, în mare parte, de Roger Waters. Nu știam nici că acest album a însemnat pentru formație un succes incredibil, cel mai mare de fapt din istoria trupei: a petrecut vreo 14 ani consecutiv în Billboard 200 (cea mai lungă staționare, într-un top, a unui album) iar datorită celor aproximativ 50 de milioane de unități vândute, a devenit al treilea album din lista cu cele mai bine vândute albume din toate timpurile, după “Thriller” (1982), al lui Michael Jackson (65 millioane de unități vândute) și “Back in Black” (1980), al celor de la AC/DC (50 millioane).
Pentru fetița de 10 ani care eram atunci nu existau toate astea. Și nici cele 10 piese de pe album pentru că muzica curgea pur și simplu (mai târziu am început să prefer “Speak To Me”, “Us And Them” sau “Breathe”).
“The Dark Side of the Moon” însemna doar o cutiuță paralelipipedică cu coperți negre din care ieșeau sunete halucinante care mă făceau să plutesc. Fără să știu însă pe care parte a lunii.
Surse foto: ezsteve.deviantart.com, facebook.com,musicworldinc.blogspot.ro
