Născut la Galipolii, în Italia, şi emigrat în Norvegia, în anii ’50, Eugenio Barba are un traseu complicat şi tumultuos: studiază mai întâi literatură franceză şi norvegiană, istoria religiilor, apoi se apropie de teatru şi pleacă în Polonia pentru a studia, ajungând să lucreze alături de Grotowski. Întors în Norvegia şi întâmpinând dificultăţi în a lucra ca regizor, decide, în 1964, să-şi înfiinţeze o companie de teatru, Odin Teatret, în orăşelul Holstebro. Teatrul-laborator practicat de această companie a ajuns să fie celebru în întreaga lume, prin zecile de producţii realizate până în prezent, cu Odin Teatret şi cu ISTA (International School of Theatre Anthropology), fondată de Barba în 1979. Eugenio Spectacolele lui Eugenio Barba nu sunt străine publicului român, în cadrul diferitelor festivaluri fiind prezentate producţii precum Orô De Otelo, Odă progresului, Închisoarea de oase, Killing Time. Barba este şi autor de cărţi, printre cele publicate şi la noi numărându-se Teatru: singurătate, meşteşug, revoltă (Nemira), Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie (Nemira), Arta secretă a actorului: Dicționar de antropologie teatrală, alături de Nicola Savarese (Humanitas), aceasta din urmă lansată în luna iunie, în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu.

Aţi lansat recent cartea Arta secretă a actorului. Care ar fi acest secret al actorului?

Secretul trebuie căutat în ceea ce este dincolo de vizibil, ceea ce face posibilă existenţa vizibilului – capacitatea artistului de a menţine atenţia spectatorilor, de a le canaliza această atenţie înspre un flux de asocieri, de emoţii, şi aici intră în discuţie un set de principii care fac ca prezenţa actorului, a dansatorului pe scenă să devină interesantă în ochii privitorului, principii precum alternarea balansului, cum puteţi vedea în baletul clasic, diferite tensiuni în mişcarea corpului, care să stimuleze percepţia privitorului.

Acordaţi o atenţie deosebită limbajului nonverbal. Este acesta un mijloc mai complex pentru un artist de a-şi valorifica potenţialul?

Un actor are la dispoziţie trei tipuri de limbaj: cel verbal, muzicalitatea şi mişcarea. Ce contează este felul în care actorul reuşeşte să le îmbine, iar teatrul este forma de artă care îi permite să creeze un flux de trăiri simultane, ca atunci când, de pildă, vocea transmite altceva decât o fac mişcările fizice.

 

Killing Time

Aţi spus la un moment dat că teatrul pierde întotdeauna sânge când intră în contact cu realitatea. Ce înseamnă această pierdere?

Când intri în acest domeniu, ai o motivaţie foarte puternică, dar apoi, cu trecerea timpului, rutina, dificultăţile, repetiţiile care, în meseria noastră, sunt fundamentale fac să se mai piardă din acea disponibilitate de asimilare. Când eşti tânăr, capacitatea de asimilare este coniderabilă, înveţi şi iar înveţi lucruri noi, dar, pe parcurs, începi să faci lucruri pe care deja le-ai învăţat, şi atunci te întrebi cum poţi să devii din nou „inocent”, căci prin repetiţie, devii prizonier al propriilor tale cunoştinţe.

 

Care este principala motivaţie a teatrului dvs.?

Ce urmăresc în primul rând este libertatea, iar teatrul pe care eu îl fac îmi permite să experimentez, să nu fiu tot timpul rece şi raţional. Evident că am o anume responsabilitate, faţă de echipa mea şi faţă de spectatori, aşa că încerc să le ofer reprezentaţii capabile să le trezească energiile pe care le au în ei. Iar când spun energii, mă gândesc la o serie de trăiri care pot fi de ordin intelectual, senzorial, orice face posibilă stabilirea unui dialog al spectatorului cu el însuşi. Nu ştiu şi nici nu trebuie să mă intereseze exact ce fel de dialog se stabileşte, dar eu cred că în vremurile noastre avem nevoie de experienţe care să ne apropie de noi înşine. Înainte, acesta era rolul religiei, dar în prezent, sentimentul religios s-a pierdut. În teatrul făcut de mine, vreau să ofer posibilitatea ca, la final, spectatorul să poată să rămână tăcut, întors către sine.

Evident, nu funcţionează aşa pentru toată lumea – pentru unii, trupa Odin e una dintre trupele reprezentative pentru teatrul avangardist, pentru aşa-numitul „teatru fizic”, pe filieră grotowskiană – fiecare va aplica diferite etichete.

 

Aţi spus că puteţi visa raţional. Cum este un astfel de vis?

Nu e vorba despre logica aceea matematică, atunci când spun raţiune, mă gândesc la coerenţă – baletul clasic este un performance logic, pentru că e coerent. Visul meu raţional se referă la faptul că pot imagina orice, cu condiţia să fie coerent şi credibil.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *