Bookaholic

Pe 7 octombrie 2006, la patru după-amiaza, Anna Politkovskaia, jurnalistă ucraineană şi militantă pentru drepturile omului, a fost ucisă în scara blocului din Moscova, unde locuia. Politkovskaia avea 48 de ani şi era cunoscută drept cea mai vehementă jurnalistă din Rusia; a vorbit deschis şi fără compromisuri despre al doilea război din Cecenia, despre caracatiţa regimului Putin şi despre lipsa de mobilizare a ruşilor.

Am început să citesc Jurnalul rusesc interesată în primul rând de personalitatea ei. Voiam să aflu cum gândea, cum trăia şi cum îşi asuma alegerile această femeie care s-a identificat fără rest cu meseria şi cauza ei. Dar din jurnal nu afli aproape nimic explicit despre omul Anna Politkovskaia; ca să faci asta, trebuie să urmăreşti cu atenţie ce selectează, ce observă, cum îi transpune în scris pe cei pe care îi întâlneşte.

Şi dacă eşti atent, înţelegi multe: o voce cinică şi tăioasă, care ştie exact spre ce să arate cu degetul (jurnalul începe cu ziua alegerilor parlamentare pentru Duma rusească, când Putin, aflat la secţia de votare, declară candid că se grăbeşte să ajungă acasă pentru că labradorul său drag, Connie, fătase în timpul nopţii; felul în care e descris acest amănunt îl face înfricoşător); o voce pătimaşă, care exclamă, pune întrebări mai mult decât incomode, se răsteşte. Care prezintă lucrurile cu precizie, dar care nu te lasă deloc să uiţi cât i se par ei de strigătoare la cer. Un ochi extrem de atent şi un stil care te transpune, te indignează şi nu-ţi dă voie să te relaxezi.

Jurnalul are trei părţi. Prima, «Moartea democraţiei parlamentare ruse, decembrie 2003 – martie 2004», acoperă perioada alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, în urma cărora Putin a obţinut cel de-al doilea mandat, cu 71% din voturi. A doua, «Marea criză politică din Rusia aprilie – decembrie 2004», este despre primele luni ale acestui mandat şi despre criza ostaticilor de la Beslan.  A treia, «Iarna şi vara vrajbei noastre ianuarie-august 2005», despre uşoarele consecinţe pozitive, dar nesatisfăcătoare, pe care le-a avut revoluţia portocalie din Ucraina, în societatea rusească.

Jurnalul e foarte dens, plin de date, cifre, evenimente, interviuri. Nu e tot timpul uşor de urmărit, trebuie să cunoşti contextul şi să vrei să afli mai mult. Dar detaliile şi dialogurile, portretele unor oameni despre care nu credeai că pot exista şi imaginea de ansamblu, a unei societăţi care ţie, cititorului din România, ţi se va părea simultan familiară şi de necrezut, te fac să citeşti mai departe.

Familiare pot fi apatia şi cinismul ruşilor. Politkovskaia transcrie, înaintea alegerilor, câteva fragmente din eseurile unor elevi de la o şcoală din Petersburg pe teme de genul «Cum vede familia mea alegerile» sau «Alegerea unei noi Dume îl va ajuta pe preşedinte în activitatea lui ?».

Familia mea a renunţat să mai voteze; nu contează pe cine alegem, oricum toţi fură; nu înţeleg de ce ni s-a cerut să scriem acest eseu, nu face decât să ne întrerupă de la lecţii, oricum nimeni din guvern nu le va citi vreodată. Opiniile par să fie ale unor bătrâni sătui de viaţă, a căror încredere în politică, dacă a existat vreodată, a dispărut cu totul. Am recunoscut tiparul.

Nefamiliare sunt multe alte lucruri, de la cele mai mici, precum răspunsul la un sondaj al încrederii în instituţiile sociale (unde pe locul I iese Putin cu 50% din voturi, iar Biserica Ortodoxă Rusă iese abia pe III, cu 14% ; în România, în ultimii ani, Biserica iese mai mereu pe primul loc, cu aproximativ 80% din voturi, iar armata o urmează îndeaproape; mi-ar plăcea să citesc un eseu despre ce spune diferenţa asta), la atacurile teroriste şi o anumită persistenţă, undeva în fundal, a unui pericol real, al anihilării.

Dar mai presus de toate, Jurnalul îţi arată câtă putere are un text bine scris. Zifa e o supravieţuitoare de la Beslan, care nu şi-a mai găsit copilul, pe Jorik. În timpul crizei ostaticilor, ea le-a dat copiilor să bea lapte de la propriul sân. A stors laptele, picătură cu picătură, într-o lingură pe care copiii au dat-o din mână în mână. Apoi, la un moment dat, a fost aruncată pe fereastră de suflul unei explozii puternice. Jumătate din faţă i-a fost mutilată. În decembrie 2005, de când datează însemnarea din jurnal, făcuse deja mai multe operaţii şi urma să facă şi altele. Dar toate acele cicatrice şi schije nu contau pentru ea. Aproape că nu-şi părăsea casa ; îl aştepta pe Jorik şi nu accepta gândul că băiatul ei ar fi mort.

– Nu voi mai mânca niciodată gem de zmeură. In primele două ore eram atât de înspăimântaţi. Când Jorik a ţipat : « L-a ucis ! », i-am spus : « E doar un film pe care-l fac. » Jorik a întrebat: « Dar de ce este aşa de real? Şi ce este ăsta care curge spre noi ? » I-am răspuns: « E doar gem de zmeură, Jorik. »

Sunt multe momentele în care nu-ţi vine să crezi că dialogurile sunt reale, că oamenii aceia există cu adevărat şi că au spus ce-au spus. Momentul întâlnirii cu Ramzan Kadîrov e pur şi simplu uluitor. Ramzan Kadîrov, 27 de ani, este protejatul lui Putin, şeful miliţiei şi al subdiviziunilor de Operaţiuni speciale ; adevăratul lider al Ceceniei, chiar dacă un altul este preşedintele nominal. Politkovskaia se duce la Ţentoroi, satul în care Kadîrov şi-a stabilit statul major, alungând localnicii şi închizându-se ca într-o fortăreaţă, de teama de a nu fi asasinat. E ţinută acolo şase sau şapte ore ; toate lucrurile din casa lui Kadîrov (mobilierul masiv, oglinda de la baie, vasul de toaletă etc.) au etichete cu preţuri exprimate în mii de « unităţi convenţionale », dolari de fapt – o modă în Ţentoroi, notează Politkovskaia.

Peste tot sunt oameni înarmaţi care intervin agresiv în conversaţie. Ramzan se trânteşte în fotoliu, încrucişându-şi picioarele, cu tălpile în şosete aproape atingându-i faţa jurnalistei. Lui i se pare firesc.

În situaţia asta infernală, stând de vorbă cu un dezaxat, al cărui comportament imprevizibil îi poate fi fatal, ea îl întreabă, printre altele : Dar ce drept ai tu să omori pe cineva ?

Kadîrov îi spune că are toate permisiunile oficiale. Că cecenii s-ar fi unit de mult, dacă oameni ca ea, ca Politkovskaia, i-ar fi lăsat. Că n-a primit niciodată ordine de la nimeni, în afară de tatăl său. Că îşi respectă câinele, pe Tarzan, şi că dacă nu mai are cu cine lupta se apucă de apicultură. Că tocmai îşi termină studiile, facultatea de drept, dar nu mai ştie exact ce specializare. Cineva i-a scris, pe o bucată de hârtie, dar a uitat…

Anna pleacă înapoi spre Groznîi escortată de două gărzi de corp şi de un fost luptător din Zakan-Iurt şi se gândeşte că în mod sigur urmează să fie ucisă. Dar fostul luptător începe să-şi deschidă sufletul: îi povesteşte cum s-a alăturat lui Ramzan, de ce a ajuns luptător, iar ea îşi dă seama că n-o va ucide, pentru că vrea ca oamenii să-i afle povestea. Cu toate astea, ea plânge de frică şi disperare, dar luptătorul îi spune: Nu plânge, eşti puternică.

Şi chiar a fost un om puternic. La finalul jurnalului, în textul de două pagini intitulat « Îmi este oare frică », în care explică de ce crede că e nevoie să ai o atitudine ca a ei, Politkovskaia spune :

După părerea mea, o ciupercă crescută sub o frunză mai mare nu poate spera că nu va fi găsită. Mai mult ca sigur, cineva o să dea peste ea, o s-o rupă şi o s-o mănânce. Dacă te-ai născut om, nu te poţi comporta ca o ciupercă.

Motivaţiile i le poţi înţelege sau nu. Poţi să crezi că nu e chiar de admirat faptul că a fost absorbită de o cauză care, deşi bună, i-a adus în final moartea. Avea doi copii, un băiat şi o fată. În anul în care a fost ucisă, fiica ei era însărcinată. Nepoata Annei, pe care nu a mai apucat să o cunoască, avea să-i poarte numele. Poţi să nu fii de acord cu felul în care a ales să trăiască, cu lipsa aproape anormală a instinctului de conservare. Dar ştiind că cineva ca ea a existat, nu se poate ca la un moment dat să nu te întrebi « Şi eu ce fac? ».