În paginile unei cărţi de Elena Ferrante pătrunzi imediat, simţi cum gândurile tale sunt înlocuite de imaginile pe care ţi le oferă cartierul în care au copilărit Lenù şi Lila, de apartamentul în care locuieşte eroina din Zilele regăsirii mele sau de Fiica ascunsă, cartea proaspăt tradusă de Cerasela Barbone, apărută la Editura Pandora M şi semnată, desigur, tot de Ferrante.
Pe firul unei astfel de călătorii cinematografice au pornit şi cei de la The Guardian printr-o explorare fotografică, de data aceasta, a cartierelor mai sărace din Napoli, dar şi a modului în care, de la un an la altul, străzile se dezvoltă, familiile şi obiceiurile se schimbă, chipurile cunoscute devin altele şi, ca adult, abia mai reuşeşti să recunoşti locurile copilăriei.
Veţi avea suprinderea de a identifica însă câteva imagini pe care Elena Ferrante le-a descris cu o măiestrie asupra căreia avem acum parcă o dovadă suplimentară sau, mai bine zis, o mărturie a unor locuri în care a copilărit chiar autoarea.
Dacă despre cartier nu aflăm denumiri concrete, străzile din centrul oraşului Napoli sunt dezvăluite şi descrise cu precizie, iar asta i-a făcut pe cititorii înfocaţi ai Tetralogiei napolitane sau pe toţi cei cuceriţi din prima de Prietena mea genială să pornească pe urma celor două personaje într-un pelerinaj literar.
Cei care vor să descopere însă miezul din care au izvorât iniţial toate descrierile Tetralogiei napolitane vor trebui, recomandă sursa amintită, să renunţe la prejudecăţi, să ignore avertismentele cu privire la locuitorii care încalcă legea şi să se îndrepte către zonele prea puţin explorate ale oraşului, fiindcă doar aşa vor descoperi contradicţiile şi magia veritabilă din Napoli.
De la Porta Capuana şi până la Piaţa O’Buvero, cartierul îşi dezvăluie suflul neîntrerupt, palpitaţia unei inimi veşnic întărâtate de schimbările prin care trece de la o zi la alta. Străzi înguste, aglomerate, pline de viaţă. Alei întunecate, umbrite, lăsând loc de ascunziş sau de fugă.
Personajele sunt toate acolo, mai vii ca niciodată. O Ada Cappuccio în chip de târgoveaţă, un Enzo Scanno care ajută la încărcarea mărfurilor. Fraţii Solara, cu afacerile lor ilicite. Chipuri cunoscute, temperamente familiare. Cartierul copilăriei lui Lenù, mai viu ca niciodată.
Clădiri aparţinând unui trecut întunecat îşi păstrează azi inclusiv subsolurile ferecate cu gratii, precum cel în care Lila a aruncat păpuşa Elenei.
Nu în cele din urmă, vă mai amintiţi, probabil, tunelul care le înspăimânta pe cele două fetiţe şi prin care au încercat pentru prima oară să evadeze din cartier pentru a merge să vadă marea. Tunelul există şi este încă o dovadă că Elena Ferrante şi-a petrecut copilăria pe străduţele cartierului înţesat de amintiri.
Contrastele compun jocul de lumini şi umbre, adâncesc deliciul fiecărei descrieri în parte. Diviziuni sociale, statut şi bogăţie versus sărăcie. Speranţe versus putere şi influenţă.
Un amalgam de trăiri, poveşti întreţesute, întrerupte adesea, toate se regăsesc pe străduţele pietruite care ascund încă de turiştii curioşi identitatea Elenei Ferrante.
Credit foto: The Guardian
