Când am auzit prima dată despre inițiativa celor de la Editura Art de a scoate o nouă colecție de audiobook-uri pe vinil, mi-au venit imediat în minte versurile lui Topîrceanu din Romanța gramofonului:
„Eu sunt ce n-am fost niciodată
Și-un sfert din ce era să fiu!
Un capelmaistru invizibil comandă pâlniei sonore
Trei game ultraviolete
Și alte trei, multicolore, —
Pe când bagheta lui ocultă,
Bătând frenetica măsură,
Înscrie notele în aer pe-o-nchipuită partitură…
Eu sunt un mecanism precoce,
Sunt o cutie ventrilocă,
Un fericit concurs de piese cu acțiune reciprocă:
Șuruburi,
Ace,
Manivelă,
Sunt arcul primului avânt, —
Trompetă,
Placă,
Diafragmă
Și… dracu știe ce mai sânt!…”
Și nu doar pentru că simplul act, cumva ludic, de a revizita gramofonul mi s-a părut în sine o idee ingeniosă. Ci și pentru că „metalicele acorduri” ne confruntă cu un tip de lectură pe care, din comoditate, am simplificat-o la maximum, sacrificând acel protocol de a pune în funcțiune un disc pe vinil.
Colecția audioArt este, pentru piața editorială de la noi, o noutate absolută. audioArt iese la rampă cu zece audiobook-uri pe vinil, împingându-ne să facem câțiva pași înapoi către desuetul gramofon. Sigur că e la mijloc și un anume tip de nostalgie fetișistă. Dar e mai mult decât atât. Pentru audiofili, sunetul unui disc de patefon este sensibil diferit față de acela, ceva mai rece, al unui CD. Plus că o astfel de lectură sonoră îți impune anumite ritualuri pe care rutinele de astăzi le-au epurat de mult.
Dincolo de aceste chestiuni care țin, mai degrabă, de implicațiile imediate ale unei „lecturi” pe vinil, colecția audioArt mai surprinde prin ceva: modul original în care reușește să ofere unitate prin diversitate.
Selecția autorilor este cât se poate de eterogenă, mergând de la autori polonezi, cehi sau suedezi până la cei vorbitori de engleză, spaniolă sau franceză. Și genurile variază: textele de proză sunt alternate cu cele eseistice și chiar de teorie literară. Avem, astfel, texte semnate de Primo Levi, William Faulkner, Mariana Enriquez, Mariusz Szczygieł, W.G. Sebald, Truman Capote, Tove Jansson, Bohumil Hrabal, Pierre Bourdieu și Julio Cortázar. Și selecția vocilor cuprinde o paletă la fel de vastă: în afară de actorii Șerban Pavlu, Alexandru Potocean și Lucian Iftime, vocile aparțin lui Dan Stanciu, Adela Greceanu, Marius Chivu, Mihaela Dedeoglu și Bogdan Ghiu. Iar alegerea lor pare să fie bazată pe anumite afinități de fond. Doar un exemplu: Bogdan Ghiu citește cu voce tare bucăți din Dominația masculină, de Pierre Bourdieu. Nu cred să existe o variantă mai bună decât aceea de a-i da „glas” lui Bourdieu folosindu-te de vocea celui care l-a și tradus în română.
Întreaga colecție pare să fie guvernată de un soi de principiu sinestezic. Grafica impecabilă e dublată de o simbolistică bine aleasă. Fiecare disc are o altă culoare (una care, desigur, rimează cu textul înregistrat). Singurul care păstrează culoarea neagră este cel al lui Primo Levi (în lectura lui Dan Stanciu), chestiune pe care, la urma urmei, încărcătura textului o impunea.
Dincolo de toate aceste chestiuni care țin de modul în care colecția a fost gândită, cred că mai există un element care face din acest proiect o reușită.
Să ne gândim numai că prima înregistrare audio s-a făcut în 1860. E vorba de un cântec popular franțuzesc de secol XVIII, Au clair de la lune. Numai că acea înregistrare zgomotoasă și difuză a lui Édouard-Léon Scott de Martinville va putea fi ascultată abia în 2008, iar invenția lui Edison va fi aceea care va rămâne întipărită în memoria noastră culturală (și auditivă). Nu fac gratuit această mică mențiune de istorie a fonografului (fonoautograf, în varianta de pionierat a lui Scott). La vremea aceea, simpla idee de a găsi o modalitate prin care să scrii sunetul (la urma urmei așa s-ar traduce liber „fonoautograf”) avea toate datele unei utopii. Iar faptul că acum ne întoarcem nostalgic la un mod datat de a asculta înregistrări, ne reactualizează, în chip firesc, o întreagă istorie a cititului cu voce tare.
